Textul publicat cu titlul „Ardealul estetic. O scrisoare către d. Eugen Lovinescu a Cercului Literar din Sibiu“, la 13 mai 1943 în ziarul Viaţa din Bucureşti, pe care istoria literaturii l-a reţinut drept Manifestul Cercului Literar de la Sibiu, diferă atât ca formă cât şi prin conţinut de genul consacrat sub denumirea de manifest de mişcările de avangardă contemporane lui. Manifestul de tip avangardist este un act întemeietor al unei mişcări literare/ artistice, caracterizându-se în primul rând prin radicalismul programului ideologic şi estetic, care înseamnă de o parte negarea violentă a tradiţiei şi, de altă parte, atitudinea pozitivă faţă de valorile modernităţii. Radicalismul avangardist poate ajunge până la anti-artă, ca în „Manifest activist către tinerime“, semnat de poetul Ion Vinea în revistaContimporanul din mai 1924, care începe printr-o contestaţie violentă a artei tradiţionale: „Jos Arta/ căci s-a prostituat!“ (Ion Vinea, „Manifest activist către tinerime“, în Antologia literaturii române de avangardă de Marin Mincu, Bucureşi, Ed. Albatros 1983). Ca gen literar, manifestul a fost cultivat cu frenezie de avangardism, până acolo încât — să amintim doar cazul italianului F.T.Marinetti, mentorul futurismului — tinde să se substituie creaţiei propriu-zise. Din puzderia manifestelor publicate mai ales în perioada interbelică, puţine au avut impactul scontat de a strânge adepţi pentru o întreagă mişcare literară-artistică, precum futurismul, dadaismul sau suprarealismul, majoritatea lor având efectul unui foc de paie.
Manifestul Cercului Literar de la Sibiu a avut un impact deosebit în epocă, cu ecouri prelungite pînă azi, cînd împlineşte 70 de ani de la apariţie. Acest impact nu se bazează pe o radicalitate novatoare, ci pe fermitatea cu care apără tradiţia criteriului estetic, pe care s-a construit ca pe un principiu universal marea literatură din orice timp şi loc. Manifestul a fost redactat, sub pseudonimul Silvestru Damian, de tânărul critic Ion Negoiţescu, ca o scrisoare adresată criticului susţinător al modernismului în literatura română, Eugen Lovinescu. Scrisoarea a fost semnată apoi de un grup de tineri scriitori alcătuit din Victor Iancu, Eugen Todoran, Cornel Regman, Ovidiu Drimba, Ion Oana, Radu Stanca, Romeo Dăscălescu şi Ştefan Aug. Doinaş, majoritatea fiind studenţi ai Universităţii din Cluj aflate, în urma Dictatului de la Viena, în refugiu la Sibiu, constituind actul fondator al Cercului Literar. Această „scrisoare deschisă“ către Lovinescu dă expresie, respectând convenţiile genului epistolar, emulaţiei tinerilor cerchişti faţă de personalitatea care „continuă marile principii directoare ale lui Maiorescu de diferenţiere estetică“ (Citez din Manifestul Cercului Literar de la Sibiu reprodus la sfârşitul cărţii Un roman epistolar de I. Negoiţescu şi Radu Stanca, Bucureşti, Ed. Albatros, 1978), marcând prin magistratura sa critică de peste două decenii, mai ales în cercul revistei Sburătorul, momentul în care literatura română „şi-a încheiat perioada fundamentală, pe care se va clădi creaţia viitorului“.
Manifestul Cercului Literar de la Sibiu a fost receptat în epocă şi de exegeţii de mai târziu: Virgil Nemoianu, Ov.S. Crohmălniceanu (împreună cu germanul Klaus Heitmann), Ilie Guţan, Cornel Ungureanu, Ion Vartic, Petru Poantă, Dan Damaschin ş.a., dintre care unii au realizat adevărate monografii critice, fie ca un simplu omagiu formulat în apărarea criticului a cărui autoritate era tot mai virulent atacată în presa fascistă oficială, fie ca text programatic pentru activitatea grupării sibiene de scriitori, care avea să se concretizeze peste doi ani în Revista Cercului Literar. Toate monografiile acordă Manifestului un capitol special, analizându-i în detalii forma de redactare şi conţinutul de idei, care l-au consacrat ca un manifest atipic, unic în literatura română. Dar poate că judecata de valoare cea mai sintetic exprimată îi aparţine criticului Nicolae Manolescu, care afirmă că „scrisoarea din 1943 era menită să ia apărarea lui E. Lovinescu, tot mai încolţit de extremismul de dreapta, şi, totodată, să reafirme locul culturii în Europa civilizată, împotriva spiritului primar agresiv al autohtoniştilor“ (Nicolae Manolescu, „Texte politice“, în România literară nr. 10/1991). […]