Globalizarea postcomunistă a dizolvat sau fracturat, aparent paradoxal, şi marile sisteme de măsurare a istoriei. Mai întâi, în ştiinţele politice s-a vorbit, la începutul anilor ’90, după străpungerea Cortinei de fier, de „path dependency“. Adică fiecare din fostele ţări comuniste, atât de egale sub placa de mormânt a colonizarii ideologice sovietice, şi-a luat lumea în cap, după 1989, conform faimoasei doctrine Sinatra: „I did it my way.“ Astfel, drumul postcomunist al Poloniei a fost altul decât cel al României sau al Ungariei, pentru că fiecare din aceste ţări avusese şi o istorie precomunistă diferită. Dacă istoria comunismului de stat mai putea fi citită în tipare esenţialiste şi tipologice, care subordonau particularul generalului, istoria eliberată a postcomunismului a descoperit excepţia, singularul, cărările nebătătorite, cioburile marelui glob de cristal, care oglindindu-i, în mic, la fel lumina, îşi cereau totuşi dreptul la imagini diferite. Este astfel răzbunată aşa-zisa şcoală „microstoria“, animată îndeosebi în a doua jumătate a secolului trecut, în jurul revistei Quaderni storici. Spre deosebire de „Şcoala Analelor“, care studia de sus în jos tipologiile sociale, microstoria porneşte de jos în sus, de la local spre general. Se vorbeşte aici despre „procesele generative“ sau „descrierea densă“. Într-un foarte interesant text integrat în antologia The Borders of Europe ( Symposium, Bucharest, 2006, edited by Lucian Boia and Anca Oroveanu, Editura Universităţii din Bucureşti), cercetătoarea Beatrice von Hirschhausen de la CNRS, Centrul Marc Boch, Berlin, referindu-se la Europa diferenţelor culturale, citite în cheie microstorică, remarca exact: „această postură a cercetării a reintrodus ideea pluralităţii posibilului, noţiunile de eşec, incertitudine sau de raţionalitate limitată. Ea ridică chestiunea articulării între raţionalităţile individuale şi logicile colective, între alegerile locale şi dinamicile globale. Istoricii propun astfel o redescoperire a eşafodajelor construcţiei socialului: evoluţiile încep să se deseneze de la local spre general, sau de sus în jos, dinspre nivelul naţional şi internaţional? Cum să tratăm studiul de caz, nu prin titlul său de reprezentativitate, ci prin cel al derivelor, al abaterilor sale?“
Istoria Primului Război Mondial este şi suma microstoriilor războaielor locale, ale românilor, ungurilor, austriecilor, croaţilor, cehilor, saşilor, slovacilor etc. Nu întâmplător, anii din urmă, şi mai ales ultimul, al centenarului, au adus în prim-planul analizei istorice şi prin televiziune sau noile reţele de comunicare instantă, scrisorile şi jurnalele combatanţilor, fişa clinică a detaliului, nu doar ordinele de stat major ale puterilor beligerante. O revanşă a particularului, încununată prin încercarea acelui film francez, produs şi difuzat de National Geographic cu imens succes, care n-a făcut decât să colecteze toate mărturiile private, filmate sau fotografiate, ale actorilor nonprotagonişti, pe care le-a colorat digital cu culorile epocii. S-a schimbat astfel alb-negrul bipolarizării esenţialiste în policromatica vieţii diverse. S-au adăugat şi sunetele epocii, din foste jurnale de actualităţi sau desprinse din lucrările muzicale ale epocii 1914-1918. Avem astfel nu doar reconstituirea marii galaxii istorice — cu împăraţi, regi, imperii, armate, Verdun, Somme, Isonzo, ci şi tentativa recreării lumii, în varianta exemplarului irepetabil, nu doar a speciei sau genului.
Ca în Ziua de Apoi. Reînvierea morţilor, a fiecăruia în parte, nu a umanităţii, nu este, de altfel, o idee veche? Te şi miri că, până la proba contrarie, a Judecăţii finale, a fost atât de rar aplicată.
În continuare, voi folosi această grilă a mântuirii lumii care nu cuvântă, în câteva secvenţe ale Primului Război Mondial, din perimetrul istoric intercultural şi transnaţional al Europei centrale. Ele ne privesc nemijlocit. Actorii sunt puţin sau deloc cunoscuţi, nu fac parte din canonul protagoniştilor desubstanţializaţi prin idealizare repetitivă, ci din excepţia de unică folosinţă a figuranţilor interstiţiali, a căror existenţă, oricât de neglijată, articulează sistemul nervos al eternităţii.
Persoanele şi situaţiile alese de mine, vin din lumi relativ diferite, dar şi apropiate. Au puţine lucruri în comun: s-au întâlnit cu realitatea Primului Război Mondial, în premize, desfăşurare şi concluzii. Nu s-au intersectat decât pasager cu istoria manualelor din care nu fac parte sau figurează doar în notele de subsol. Nu s-au întâlnit personal, cred. A venit vremea să-i cunoaştem.