Printre primele încercări ale oamenilor de a sfida timpul – și, prin urmare, moartea – se numără îmbălsămarea și mumificarea din Egiptul antic. De aceea spune André Bazin că, la originea artelor vizuale (pictură, sculptură), zace „complexul mumiei“1, prin această luptă cu efemerul; prin păstrarea corpului după încetarea funcțiilor vitale, egiptenii credeau că au biruit, că au ieșit victorioși asupra limitărilor condiției umane. Într-adevăr, putem vedea că, prin artă, oamenii s-au străduit din răsputeri să fixeze în analele istoriei o dată, un eveniment, o persoană sau o idee, ca să nu cadă în anonimat pentru generațiile următoare, spre a fi amintiți chiar și la o sută sau o mie de ani după trecerea lor în neființă. Poetul latin Horațiu, dintr-o prea mare modestie, a sperat ca opera lui să dăinuie atâta vreme, cât va dăinui și Roma; iată însă că marea Romă, cuceritoarea lumii, a fost îngenuncheată, dar poeziile lui Horațiu reprezintă pentru noi repere chiar și acum, la 2.000 de ani de la moartea sa.
1 André Bazin, Ce este cinematograful?, vol. I, trad. de Andreea Rațiu, București, UNATC Press, 2014, p. 1.
Așadar, pictura poate fi considerată rezultanta nevoii de a opri timpul, o încercare a unor oameni de a-și lăsa amprenta asupra lumii înainte de uitarea iminentă. Dacă inițial a pornit de la această premisă, evoluția picturii ne permite să observăm, după secolul al XV-lea, două tendințe: una pe care Bazin o denumește „barocă“ şi care continuă tradiția reprezentării fidele a realității, și una manifestată din motive estetice, cu scopul final de a transmite un ideal, un sentiment, o idee cultivată pentru ea însăși. Prin pictura „barocă“, avem exemplul lui Canaletto și al altor pictori venețieni care au întrebuințat camera obscura, pentru a surprinde cât mai detaliat superbul peisaj de lagună, obținând astfel un model vizual al împrejurimilor pe care le au redat mai apoi cu măiestrie. Din cealaltă „tabără“, îi avem pe acei mari pictori care au reușit, prin cultivarea frumosului și prin transpunerea ideilor nenăscute în concret, să și rezerve un loc în istoria artei. Se poate observa, în mod ironic, că nu redarea fidelă a realității are o valoare preponderentă pentru spectator și critic, ci valoarea artistică, ce accede comunul și trece în metafizică. Marii pictori – Michelangelo, Da Vinci, Rafael, Rembrandt, Vermeer – sunt astfel nu datorită veridicității, ci prin sensibilitatea și frumosul ce emană din creațiile lor (spre exemplu, la Vermeer, lumina este factorul definitoriu, o lumină exterioară a cărei sursă nu e prezentă în tablou). La fel se întâmplă și în cazul filmelor, însă despre ele va fi vorba mai târziu. […]