Mai întâi despre norma omului care scrie. Adică despre felul lui de a fi şi despre discursul său public. Nu pot spune multe lucruri despre biografia lui Doinaş pentru că nu ştiu multe lucruri despre ea. Cunosc doar biografemele sale, cum le zice Barthes. Este un om de pustă(pusta Aradului), vine din lumea ţărănească (n-a făcut niciodată caz de ea, atunci când acest fapt era profitabil, şi nu şi-a ascuns-o, după 1990, când poporanismul n-a mai fost la modă!), s-a format intelectualiceşte în cercul lui Blaga şi a debutat într-o epocă în carepoezia apoeticului era la putere, iar desensibilizarea poeziei constituia programul prioritar al tinerei generaţii, cu nişte splendide balade care voiau să intelectualizeze, după îndemnul lui E. Lovinescu, o veche formulă lirică (modelul Bolintineanu şi, în genere, modelul romantic), în fine, când a debutat generaţia mea de poeţi (generaţia ’60), Doinaş nu revenise încă în literatură după experienţa lui politică dramatică. A revenit, împreună cu generaţia sa de poeţi („generaţia pierdută“ — i-am zis eu!) pe la mijlocul deceniului al 6-lea şi s-a impus numaidecât ca lider al generaţiei regăsite, dimpreună cu colegul şi comilitonele său bucureştean, Geo Dumitrescu. Amândoi au fost acceptaţi şi cultivaţi de poeţii şi criticii generaţiei tinere care ocupaseră scena poeziei româneşti pe la mijlocul deceniului al 7-lea…
Doinaş, Caraion, Geo Dumitrescu fac parte din generaţia lui Marin Preda, Petru Dumitriu şi Eugen Barbu (ca prozatori), generaţia lui Al. Piru, Adrian Marino, Ov. S. Crohmălniceanu (critici, teoreticieni şi istorici literari), o generaţie crunt lovită de istorie. Ce s-a întâmplat cu ea şi cu fiecare scriitor în parte se ştie. Doinaş a avut parte de toate: şi de detenţie, şi de marginalizare socială, şi de succes literar după 1964, şi de compromisuri morale (dezvăluite după 1990) care i-au afectat într-o oarecare măsură imaginea „goetheană“ pe care şi-o construise şi cu care circulase prin agitata lume literară românească timp de câteva decenii.
În cele de faţă, mă voi referi la imaginea lui literară care, sunt absolut sigur, va învinge în cele din urmă şi va izbăvi, şi în cazul lui, păcatele, compromisurile, slăbiciunile — câte sunt — ale omului care scrie. Aplic, şi în situaţia lui — ca şi atunci când am discutat despre Ion Caraion sau Petru Dumitriu, acelaşi principiu: să spunem adevărul până la capăt despre omul care scrie (despre biografia lui), dar să nu facem eroarea de a arunca, odată cu apa impură a istoriei individuale, trupul pur şi esenţial al poeziei… Nu fac şi n-am să fac, sper, niciodată această greşeală, cum văd că fac cu mare fervoare şi fără discernământ estetic mulţi comentatori de azi, aşa cum au făcut ideologii ieri, cu generaţia lui Eliade şi Cioran. Adevărul, oricât de incomod ar fi pentru un scriitor, trebuie spus până la capăt, dar — încă o dată — adevărul biografic nu trebuie să suprime valoarea estetică a operei…
Revin la norma poetului Doinaş. N-am trăit în intimitatea lui, n-am fost prieten cu el, dar i-am urmărit cu simpatie scrierile şi mi-au plăcut mai totdeauna. Am scris despre ele şi, înSciitori români de azi, i-am dedicat lui Ştefan Aug. Doinaş un capitol în care, am impresia, am spus ce trebuie şi cum trebuie despre el. Mi-a plăcut şi comportamentul lui public, aşa cum l-am perceput eu, de la oarecare depărtare. Am scris, o dată, atunci, cred, când a fost primit în Academia Română: când mergea, fără să se grăbească, cu pas sigur şi regulat, fără mişcări haotice, lăsa o impresie de demnitate îndelung supravegheată. De demnitate şi nobleţe. Doinaş le avea, cu adevărat, pe amândouă. O nobleţe rurală, bine construită, şi o demnitate care se prelungea şi în lumea spiritului. Când lua cuvântul în adunările publice, avea totdeauna discursul său notat pe câteva foi de hârtie. Nu vorbea liber şi nici mult, cum vorbesc, de regulă, scriitorii. Oralitatea lui era controlată şi vorbele lui nu erau niciodată, mi s-a părut, de prisos. Doinaş nu era un om de vorbe, era un om de idei, uşor ţeapăn, obsedat de concepte, decis să nu spună banalităţi şi să nu coboare în anecdotic. I s-a reproşat mereu lipsa de intimitate, de culoare şi de umor. „Prea ardelean“, îmi amintesc că-mi spunea Nichita Stănescu, dar o spunea fără răutate, o spunea chiar cu o ironie bucuroasă — specifică nouă, muntenilor. „Ardeleanul“ Doinaş îşi construise, am impresia, un model de existenţă potrivit cu firea lui uşor retractilă, serioasă, foarte serioasă, solemnă, prudentă, decisă să nu se risipească în banalitatea şi pitorescul istoriei…
•
Despre primul (cel de la debut) şi al doilea Doinaş (cel de după 1964) s-a scris mult şi, în genere, bine. Despre ultimul Doinaş (cel de după decembrie 1989) mai puţin. Merită să-i citim poemele din această epocă tulbure, dominată de politică şi sfâşiată de „revizioniştii“ de tot felul. Am să mă refer în cele ce urmează la poemele din volumul Interiorul unui poem din 1990. Impresia mea este că aici Ştefan Aug. Doinaş, poet de-o anumită austeritate şi seninătate, repet, „goetheană“, îşi pune în discuţie noima poeziei sale şi încearcă să-şi redefinească norma lui faţă de lucrurile din afară (le dehors) şi chiar faţă de stilul său. Ce observăm când citim aceste poeme scrise în pragul senectuţii? Descoperim cănorma (stilul) continuă să-l urmeze, stilul este ca şi până acum: înalt, de o frumoasă solemnitate, dar el nu se mai sfieşte să ocolească materiile degradate, zgârciurile şi cenuşile limbajului. Un Doinaş sarcastic, rece şi tăios, odihnind pe un pat de săbii goale, iată ce descoperim în Interiorul unui poem. Cuvântul ce se repetă cel mai des în versuri este chiar cuvântul scârbă, căruia poetul îi dedică un poem în stil fals demonstrativ, congestionat de materii grele şi vâscoase. Se întâmplă, aici, ceea ce Doinaş anunţă în alt poem că se întâmplă atunci când spiritul nu mai poate suporta ororile lumii din afară: „sunt o visare care poate oricând/ s-alunece-n coşmare“.
Coşmarul începe, în poemul citat mai sus, prin intrarea în imperiul scârbei. Fiinţa s-a scârbit de sine şi, printr-o savantă alegorie, poetul îi dă, cum se zice, un corp liric, voind să sugereze degradarea sacrului, moartea miturilor. Totul este notat cu o mânie stăpânită.Norma continuă să funcţioneze şi atunci când catapetesmele spiritului se despică:
Ca zarea peste Pontul Euxin e
fiinţa care s-a scârbit de sine:
de reci oglinzi ca de-un fatal polei
multiplicat e zilnic ochiul ei
obrazul dat cu nefireşti pomade
e un alai de zbârcituri nomade
sub Lebădă sub Orion sub Peşti
zac còpiile lor cu dinţi lupeşti
orbitele cometelor lehuze
jos sunt maimuţărite de meduze
o biată navă cu catargul frânt
stă ca-ncleiată-n chipul ei răsfrânt
şi ca o muscă scârnavă se plimbă
pe clopotul albastru fără limbă
din care umbra sacrului trident
nu scoate-acum decât un zvon strident
pe ţărmuri spume saltă translucide
de bucuria de-a se sinucide.
Ca să simplificăm puţin lucrurile, să spunem că există în Interiorul poemului trei voci lirice. Prima este aceea pe care am anunţat-o deja: sarcastică, pedepsitoare, alegorică, de o violenţă care nu ajunge totuşi să descumpănească poemul. Doinaş are, în această ipostază, „greaţă de terţine“ şi, în loc să facă o cronică a astrelor sau a norilor, face o cronică a şobolanilor. Cerul gurii sale s-a obişnuit cu gustul cenuşii şi scrie la urmă un Psalm de greaţa în ton aspru şi într-un stil programatic fragmentat. Se configurează, astfel, o mitologie a răului şi a silei faţă de un grotesc monstruos şi strident. E vechea silă a poetului romantic faţă de un contingent căzut sub limitele posibilului. „De o vreme încoace/ imposibilul mi-e oaspe“, notează Doinaş în Cronica de la osândiţi. Şi tot el: „condiţia penei e gâlca din gât“. În poeme pătrund cuvintele scârbite, speciile corupte, patibulare, universul stelar intră în derivă şi, în locul Unicului — reperul ultim al spiritului liric — apare În zadarul. Un poem din noua culegere se cheamă Târtiţa sfidează cerul, un altul (Ogorul de dinainte de cuvânt) vorbeşte de întunecime, de hău şi de „bulgării de necuviinţă-n gura“ plugarului mut. Tot atâtea semne că visarea s-a instalat deja în coşmar şi Doinaş scrie, sub presiunea unei istorii demente (cele mai multe poeme sunt din 1989), o lirică în tonuri vaticinare şi în ritmuri mai iuţi decât de obicei.
Poetul îşi pierde proverbialul lui calm şi româna lui de pustă, cum îi zice el, începe să scoată scântei. Poetul aude râsul-plânsul lumii şi are stăruitor sentimentul că trăieşte într-un „ros amurg ahoretic“. Se credea, în fine, călcat de o copită stelară şi vede acum că Dumnezeu i-a trimis, nu un înger, ci un bufon. Un vers teribil: „noapte-n care spaimele se-ngraşă“ din poemul în derivă concentrează simbolurile acestei scârbe universale:
mare acră — mare ca ureea
mare care nu mai are saţiu:
parcă ne-ar întâmpina Coreea!
oare timpul n-a scuipat în spaţiu?
zi turbată — zi de lung asediu
zi de tras la vâsle pe galere:
parcă ne-ar cuprinde Evul Mediu!
oare spaţiul ne-a pierdut prin ere?
noapte cruntă — noapte fără stele
noapte-n care spaimele se-ngraşă:
sus pe munţi spinarea ţării mele
are-o oboseală de cocoaşă.
Doamne — de-am cunoaşte-un loc şi-o clipă
cât de mici dar pline de mândrie!
gura mea împroaşcă fiere — ţipă
de oroare moaştele-n sicrie.
Această primă voce poetică este însoţită în Interiorul unui poem de alta, metapoetică. Doinaş îşi comentează poemul sau mai bine zis îşi rescrie poemul în alt ton şi alt stil, numai aparent prozaic. E o variantă, în ritmuri mai lente, a poemului dintâi, o interpretare nouă cu altă stare de spirit. Poemul al doilea nu-l explică pe cel dintâi, introduce doar o scurtă paranteză ludică într-un poem grav şi disperat. Dau un exemplu din chiar poemul liminar, acela care dă şi titlul volumului: Doinaş vorbeşte într-un fragment, în modul său uşor criptic, de „liniştea ascunsă [în] fanfară“ şi de lăuntricul care e „tot pe dinafară“, zicând, la urmă, că în rest se întinde nimicul… Revine asupra imaginii cu aceste notaţii mai prozaice: „e totuşi un zgomot pe care-l fac inimile ce aşteaptă bătaia lumii cu care să se identifice: spre a sufla în timp câteva arhitecturi verbale ca nişte păpădii de har străveziu / spre a intercepta de pretutindenea să se întemeieze graţie unor lucruri amorfe / spre a pune un laser în mâna celor ce se martirizează afirmând eonul pământean al frumuseţii / acesta e zgomotul de salcie pletoasă cu care mâţişorii versului anunţă cei dintâi primăvara“.
Sunt mai prozaice aceste însemnări? O respiraţie doar mai lungă şi o frază lirică mai dezvoltată despre rosturile poeziei. Tehnica aceasta este folosită în chip curent de poeţii optzecişti. Ei aduc prozaicitatea în poem şi fac din comentariul poemului tema însăşi a poemului. Doinaş, poet de alt spirit şi cu altă metodă, nu uită, spune chiar el, de „vechile datini ale rostirii“. Vorbeşte de Fiinţă şi de mărunta exultantă a Spiritului în faţa Creaţiunii… Sarcasm, ironie filosofică, intertextualitate, jocuri verbale, auto-referenţialitate, poate, dar există, să nu uităm, Fiinţa, Creaţiunea şi ezitările şi exultările Spiritului în faţa Creaţiunii (toate noţiunile sunt scrise cu majuscule). […]