„Spre sfârşitul deceniului al şaptelea al veacului trecut (parcă ar fi fost ieri), Mario Vargas Llosa, care era deja o figură importantă în narativa hispanoamericană, şi o personalitate complexă, de mari resurse creatoare, manifesta intenţia de a scrie „un roman imposibil, romanul total”, roman de ficţiune şi psihologic, realist şi mitic totodată, care să cuprindă toate manifestările realităţii. […] Marile romane, afirma scriitorul peruan, sunt cele care se apropie, în anumită măsură, de imposibilul roman de romane. Vargas Llosa considera că romanul este un gen invadator, tentacular, care încorporează toate celelalte genuri. […] Romanul permite cunoaşterea realităţii în mod intuitiv şi raţional şi tocmai de aceea este o formă superioară a literaturii. Un astfel de roman permite lecturi multiple, diverse şi antagonice, iar natura sa variază de acord cu punctul de vedere ales. Comunicând aceeaşi impresie de pluralitate ca realitatea însăşi, reprezintă, la fel ca ea, obiectivul şi subiectivul, faptele şi visul, raţiunea şi miracolul.“
Am ales acest citat (Dan Munteanu Colán, România literară 18, 44/31 oct., 1985 p. 20), pentru că, după părerea mea, defineşte perfect romanele lui Bolaño scrise şi publicate circa treizeci de ani după declaraţiile genialului peruan, în special romanele 2666 şi Detectivii sălbatici.
„Romanul de romane” este o formulă practicată de mari scriitori contemporani, ca Antonio Muñoz Molina (Sefarad) sau Carlos Fuentes (Toate familiile fericite), ca să citez doar ultimele două titluri publi-cate recent în România care fac parte din această categorie. Cu deosebirea că 2666 este nu numai un „roman de romane”, ci „romanul total” prefigurat de Vargas Llosa: peste 1100 de pagini, cu o structură ciclică (începe cu menţionarea scriitorului german Benno von Archimboldi, posibil viitor premiu Nobel de literatură, practic dispărut cu mult înainte de a deveni un scriitor la modă, şi se încheie cu biografía lui Hans Reiter, cunoscut cu pseudonimul Benno von Archimboldi, care, octogenar, se retrage în Mexic, „departe de lumea dezlănţuită”). Cititorul trebuie să ştie să urmărească printr-un soi de labirint cu multiple întâmplări, istorii şi personaje la fel ca realitatea firul conducător care uneşte cele cinci cărţi / părţi / romane ce îl alcătuiesc.
Povestea acestui roman este cunoscută. Bolaño, în preajma iminentei sale morţi, a dorit ca cele cinci cărţi, „Cartea criticilor”, „Cartea lui Amalfitano”, „Cartea lui Fate”, „Cartea crimelor” şi „Cartea lui Archimboldi”, să fie publicate separat, una pe an, din motive practice: voia să asigure, măcar în parte, din punct de vedere material, viitorul fiilor săi. Dar cunoscutul editor Jorge Heralde, criticul literar Ignacio Echevarría (ales de romancier ca „executor testamentar” pentru probleme literare) şi familia scriitorului au decis, excelentă decizie!, să publice această monumentală operă într-un singur volum, ca un roman unic structurat în mai multe părţi.
Romanul 2666 este o mostră incontestabilă de literatură de mare calitate, o construcţie colosală, „cu o arhitectură ieşită din comun, cu profiluri exacte ca nişte cuţite şi inexacte ca vântul deşertului; prin el se perindă personaje mai mult sau mai puţin importante, dar toate dotate de nervul şi rasa marelui romancier care este – a fost – Bolaño” (Andres Pau). Dar ce înseamnă literatura de calitate pentru însuşi Bolaño? „Ceea ce a fost întotdeauna: să ştii să-ţi bagi capul în zona obscurului, să ştii să sari în gol, să ştii că literatura este, în mod fundamental o meserie primejdioasă.“
[…]