Campaniile monografice de la Nerej, Fundul Moldovei şi Drăguş
Numeroase lucrări despre Şcoala Sociologică de la Bucureşti şi despre cercetările realizate sub „pălăria“ şcolii au văzut lumina tiparului pe parcursul timpului, avându-i drept autori pe colaboratorii profesorului Dimitrie Gusti şi pe istoricii sociologiei, însă niciuna nu a abordat, nici în profunzime, nici la nivel de suprafaţă legăturile dintre Şcoala Gusti şi sistemul de sănătate. Pentru că în perioada 1925–1939, Dimitrie Gusti, prin echipele aflate în satele româneşti — echipele monografice şi echipele regale studenţeşti, a acţionat în direcţia cercetării stării de sănătate a satului românesc şi, ulterior, în direcţia ameliorării acesteia. Era nevoie de această trecere, de o îmbinare a cercetării cu acţiunea, aşa cum subliniază Henri H. Stahl, colaborator apropiat al lui Gusti: „nici nu se putea să fie altfel pentru că studiul realităţii sociale a satului te duce la nişte concluzii atât de dureroase încât e cu neputinţă să te abţii de la acţiune“.
Atunci când vorbim despre sănătate în raport cu Şcoala Sociologică de la Bucureşti vorbim, aşadar, despre două coordonate, despre două perioade în care sănătatea a fost abordată în mod diferit: perioada campaniilor monografice (din 1925 până la începutul anilor ’30), unde problema sănătăţii s-a redus la cercetarea „cadrului biologic“ al satelor în care se lucra, şi perioada 1934-1939, când echipele studenţeşti regale au plecat în mediul rural cu scopul declarat de a contribui la ridicarea culturală a satelor româneşti, acţionând în patru direcţii: sănătate, muncă, minte, suflet. În primul caz, s-a pus accent pe cercetarea stării sanitare a satului în interes ştiinţific, cu foarte puţine intervenţii de medicină socială, în cel de-al doilea, pe o acţiune propriu-zisă de însănătoşire a satului, cu tot ce a presupus ea: măsuri terapeutice efective, anchete sanitare în vederea elaborării unor strategii, lecţii de gospodărie, şedinţe de puericultură pentru combaterea mortalităţii infantile, ore de educaţie fizică, măsuri de ordin edilitar (studenţii şi tehnicienii care făceau parte din echipele de acţiune culturală au asanat fântâni, au construit closete, platforme de gunoi şi cimitire de animale, au curăţat curţile sătenilor etc).
Cercetarea cadrului biologic al satelor; începuturi
În 1925, primul an în care s-a ieşit pe teren, la Goicea-Mare, aproape totul era neclar (metode? aplicare? scop? etc.), cu excepţia unui singur lucru: satul trebuia să fie abordat din toate punctele de vedere, de către echipe „interdisciplinare“. Principiul „interdisciplinarităţii“ a fost ilustrat, chiar de la această primă campanie, de participarea lui Dumitru C. Georgescu, student nu la Litere — de unde veneau ceilalţi membri ai primei echipe monografice —, ci la Medicină. Henri H. Stahl punctează importanţa momentului: „De fapt era cel dintâi nesociolog din echipele interdisciplinare ale profesorului Dimitrie Gusti, şirul lor având să crească apoi necurmat, prin aderarea unor reprezentanţi de seamă ai multor alte discipline“. D.C. Georgescu va deveni un obişnuit al monografiilor, cercetând cadrul biologic al satului şi abordând probleme de demografie, alimentaţie, locuinţă, antropologie.
Doi ani mai târziu, la Nerej, cercetarea cadrului biologic nu a mai fost sarcina unui singur om, Gusti reuşind să atragă în sânul echipelor mai mulţi specialişti din afara sociologiei. Ştim, de pildă, că în intervalul 15 iulie-16 august 1927 chestiunile de antropologie au fost studiate de profesorul Francisc Rainer şi de familia de medici Dumitrescu, iar cele de demografie şi igienă socială — de D.C. Georgescu şi Alfred Dimolescu. Era încă o schemă de lucru rudimentară, care nu cuprindea decât câteva direcţii de acţiune; abia mai târziu se vor limpezi lucrurile. În „Planul general pentru cercetarea cadrului biologic“ — publicat mult mai târziu, în 1940, D.C. Georgescu detalia cum şi ce anume trebuia să se studieze: „Orice colectivitate umană poate fi considerată metodologic sub două unghiuri distincte, odată static, în înfăţişarea şi structura ei; iar în al doilea rând, chipul în care această colectivitate a evoluat în timp, modificându-şi sau nu înfăţişarea, structura şi dimensiunea“. Pe de-o parte, „cercetarea structurii biologice“, care are drept scop „să descrie tipul rasial sau tipurile antropologice, cu varietăţile lor constituţionale, în sânul colectivităţii considerate“, şi, pe de altă parte, structura demografică a grupului, mişcarea populaţiei şi factorii care intervin efectiv în viaţa comunităţii, în sens pozitiv sau negativ (clima, pământul, aşezarea şi gradul de izolare a satului, fauna şi flora, munca, alimentaţia, odihna, epidemiile, endemiile, bolile sociale, asistenţa sanitară medicală rurală, asistenţa neoficială).
În 1927, anul campaniei monografice desfăşurate la Nerej, în Vrancea, un asemenea plan de cercetare a cadrului biologic era departe de a fi întocmit. În această „primă vârstă a monografiilor“, cercetătorii erau pe teren necunoscut, dar fertil, şi direcţiile de acţiune abia se schiţau. Erau ani de entuziasm şi de bucurie a descoperirilor; dar şi ani de greutăţi inerente începutului. Cine mai făcuse până atunci studii ample în sate, cu echipe care rămâneau mai multe zile/săptămâni în sânul comunităţii şi cu cercetători cazaţi chiar în casele sătenilor? Acesta este momentul în care intră în campaniile monografice — pentru a studia caracterele antropologice ale locuitorilor satului Nerej — profesorul universitar Francisc Iosif Rainer, de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, reputat anatomist şi biolog.
Inovaţii la Iaşi: D. Gusti şi F. Rainer
Dar de ce a considerat Dimitrie Gusti că Francisc Rainer e omul cel mai potrivit pentru aceste cercetări? Ce anume îl recomanda? S-au cunoscut cei doi anterior campaniei de la Nerej, din 1927? Ştim că Gusti a fost profesor la Facultatea de Litere din Iaşi până în anul 1920, când a cerut să fie transferat la Bucureşti. Iar din cele câteva lucrări dedicate lui Francisc Rainer, precum şi din documentele alcătuind Arhiva Dr. Rainer, de la Biblioteca Academiei Române, suntem în măsură să reconstituim şi parcursul profesional al lui Francisc Rainer, care, din 1913 şi până în acelaşi an 1920, s-a aflat de asemenea la Iaşi, predând anatomia la Facultatea de Medicină.
La Iaşi se vor fi cunoscut, aşadar, Dimitrie Gusti şi Francisc Rainer; ne-o sugerează o scrisoare trimisă de Rainer soţiei, chirurgul Marta Trancu-Rainer, care rămăsese la Bucureşti: „Iaşi 6 mai 1913. Vin de la lecţia mea de deschidere. A durat vre-o 5 sferturi de oră. (…) Amfiteatrul a fost plin, atât băncile cât şi culoarele. Dintre profesori au asistat, deşi n-am poftit pe nimeni, Leon, Tănăsescu, Lalu de la Medicină, Bărbulescu şi Gusti de la Litere şi Borcea de la Ştiinţe“. Şi dacă Gusti a participat la primul curs de anatomie al profesorului Francisc Rainer la Iaşi, e imposibil ca el să nu fi urmărit în continuare traseul anatomistului care a revoluţionat învăţământul medical ieşean. Căci la Iaşi Rainer a fundamentat concepţia sa, potrivit căreia „anatomia este ştiinţa formei vii“ (citat care se afla pe frontispiciul sălilor de disecţie din Iaşi şi, mai târziu, din Bucureşti), reformând predarea unei materii considerate până atunci aridă, prin introducerea a numeroase inovaţii, reorganizând şi înzestrând Institutul de Anatomie al facultăţii cu mijloace moderne de investigaţie ştiinţifică. În jurnalul ei, Marta Trancu-Rainer notează: „La 9 Decembrie 1913, Rainer scrie dela Iaşi că organizează Institutul de Anatomie, că au sosit microscoape, lavabouri, colecţiile de reviste, aparatul de proiecţie, microtoanele şi termostatele“. Iar unul dintre foştii săi studenţi de la Iaşi, dr. Gr. Plăcinţeanu, inventariază noutăţile introduse de Rainer la Facultatea de Medicină din Capitala Moldovei: „Inovaţiunile sale erau surprizele noastre minunate de fiecare zi. Caetele de consemnare prin desen şi text a ceia ce studentul vede la disecţia anatomică, mulajul în materie argiloasă, redând din memorie particularităţile aşa de stranii şi de variate ale oaselor, proecţiile infinite de documentare în timpul cursurilor, piesele anatomice umede păstrate în lichide transparente, cu aspectul aproape normal al ţesuturilor, corespondenţa studenţilor pentru lămurirea din partea profesorului a chestiilor întunecoase şi spinoase, fixarea chesti[uni]ilor eliminatorii pentru examenul de Anatomie, utilizarea microscopului şi microtomului în cabinetul de lucru al asistenţilor, pentru cercetarea diverselor probleme puse de profesor, introducerea filmului radiologic în sala de disecţie, şedinţele de referate săptămânale, pentru cunoaşterea noutăţilor ştiinţifice din revistele occidentale — acestea toate au fost introduse pentru prima dată în viaţa intimă a institutului anatomic ieşan, de către Fr. Rainer“.
E imposibil, aşadar, ca Dimitrie Gusti — el însuşi un inovator, care plănuieşte reorganizarea bibliotecii universitare ieşene — să nu fi fost atent la activitatea profesorului de anatomie reformator Francisc Rainer. După cum e imposibil ca, după 1920, când amândoi au ajuns la Bucureşti, Gusti să nu fi păstrat deschise liniile de comunicare cu Rainer. Mai cu seamă că, la Bucureşti, Francisc Rainer a continuat procesul de înnoire a predării anatomiei, entuziasmând pe unii, iritând pe alţii şi iniţiind modalităţi de lucru cu studenţii care lui Gusti îi erau de asemenea familiare.
O foarte scurtă descriere a modului în care a ajuns anatomistul Francisc Rainer să fie cooptat în sânul echipei de monografişti care urma să meargă la Nerej în 1927 identificăm într-un catalog întocmit de Henri H. Stahl, după primele trei campanii de lucru: „Caracterul special al cercetărilor necesare pentru determinarea tipului biologic a îndemnat seminarul ca, începând din anul 1927, să se adreseze D-lui Profesor Dr. Rainer, de la Facultatea de medicină din Bucureşti, pentru efectuarea cercetărilor de acest gen“. Dimitrie Gusti însuşi l-a invitat pe Rainer la Nerej, considerându-l cel mai potrivit pentru a studia caracterele antropologice ale locuitorilor şi încadrându-l pe anatomist în planul său de monografiere a satelor României. La 15 septembrie 1944, la o lună de la moartea lui Francisc Rainer (5 august 1944), Gusti îşi elogia colaboratorul la Academia Română: „Cu mare emoţie îmi amintesc de strânsa colaborare ştiinţifică a lui Fr. Rainer în campaniile monografice, întreprinse de Institutul Social Român şi Seminarul de Sociologie al Facultăţii de Litere din Bucureşti, sub conducerea mea, în 1927 în Nereju-Putna, 1928 în Fundul Moldovei-Bucovina şi 1932 în Drăguş-Făgăraş. Mă simt mândru că am solicitat această colaborare lui Fr. Rainer, dându-mi seama că era o chestiune de onoare pentru ştiinţa românească, ca problema rasei să fie studiată, nu de străini, ci de adevăraţi oameni de ştiinţă ai Universităţii noastre“.