Poetul Arthur Rimbaud, la finele secolului nouăsprezece, spunea „Eu sunt un altul“. Faptul de a poseda cunoştinţe de sine devine identic unuia de cunoaştere al subiectului sculptat în oglindă spartă — căci, după Lacan, ego-formarea are loc doar prin intermediul oglinzilor — concept care necesită ca „sinele“ să fie căutat în „altul“.
Alteritatea reprezintă o concepţie-cheie a filozofiei continentale contemporane după cel de-al doilea război mondial, în sensul diferenţei şi a ordinei simbolice care se opune identităţii convenţionale — acelui principiu al gândirii care impune ca formele variabile să-şi conserve sensul în timp şi spaţiu. Conceptul de alteritate este, de asemenea, partea integrală de înţelegere a unei persoane în legătură cu alta — experienţa lumii fiind disponibilă nu numai pentru sine, ci şi pentru altul.
Doi poeţi, Ştefan Aug. Doinaş si Petru Cârdu, complementari în viziunea lor poetică (nu suplimentari, caci cel care aparţine poeziei nu suferă adaosuri) — după cum bine susţine criticul literar din Serbia Draško Ređep — folosesc fenomenul de transpunere poetică pentru a completa Eul — înţelegerea de sine şi a stilului de gândire — ieşind din acesta (Doinaş: mi-am pus fiinţa dublă pe cântar, iar Cârdu: Singur până departe de sine). Eul polifon al acestor doi poeţi se mută dintr-o persoană-n alta precum figurile pe o tablă de şah borhesiană — şi mai ales în cazul lui Cârdu si a volumului sau „Pronume“:
Cineva se mută în noi
în vreme ce noi
ne mutăm în altcineva
În felul acesta, reflectând realitatea obiectivă prin suprapuneri de culori, adică printr-o revoluţie albă a ideelor şi un sistem diferenţial al limbajului. Doinaş, pe de altă parte, scrie:
Să întemeiem
în alb
Împărăţia Cuvintelor
Se pare că existenţa noastră poate fi privită doar din punct de vedere diferit de ea însăşi. Dublul artist — muzician şi filozof, Friedrich Nietzsche, în „La Gaya Scienza“ formulează existenţa noastră astfel: „Întotdeauna eşti o altă persoană“. Lucrurile nu stau diferit de altfel nici cu limba. Prin ţipete ascunse, tăcerea, adică altul limbii, relativizează noţiunea de adevăr: ce n-am spus devine mai adevărat decât ce am spus. Altul Eu tocmai se revelează printr-un fenomen primordial al tăcerii cu ţipete reţinute. Cârdu scrie:
Pe acest soclu festiv
e aşezat adoratul tău cap
tăcere
La Cârdu aflăm şi dovezi materiale „de răceală lirică“ (după cum scrie Doinaş în prefaţa volumului lui Cârdu „Şcoala exilului“) lăsate pe marginea unor cărţi şi caiete, unde poetul, rănit de cele două limbi în care scria, lasă la o parte cuvintele care nu „sună bine“ simultan în limba română şi sârbă. In poezia haiku „Metoda tăierii limbii începe“, el scrie:
Ridică-te
să te sărut
cu limba în cioburi
De îndată ce Eul nu mai ne este fidel, cochetând cu Altul, adevărul s-a spart precum un idol. Aceşti poeţi ştiu însă că „încelepciunea consta în a nu crea idoli vreodata“ — învaţătură preluată de la Umberto Eco. Veţi fi de acord că aceasta reprezintă un alb utopic la care a ţinut poetul Doinaş. Chiar totul se potriveşte — poetul poate fi născut doar în Utopia care nu există. „Tema creatorului este, de altfel, tema preferată a lui Ştefan Augustin Doinaş. Un întreg ciclu (Piscul sau descrierea Poeziei) îşi propune ca obiect de reflexie poezia şi poetul“, admite Eugen Simion. Pe de altă parte, Cârdu, poet al începutului absolut, ne avertizează că poetul poate doar să înceapă lumea printr-o explozie nu mută, ci surdă: poezia nu e o salvare, precum nici tăcerea nu provine din incapabilitatea poetului, ci a receptorului ca să o audă:
de jur-împrejur e strigarea
celui care tace
Poezia rămâne doar să existe … Poetul fiind într-un dialog cu sinele său. Citam din Doinaş:
Iar dacă-această lume n-ar avea
o invizibilă spărtură
spre sine însăşi…
sau in alta poezie
Nu departe,
chiar lângă dunga sub care-orice formă apune,
unde obrazul acordă o şansă grimasei, tandru respiră surâsul:
el respiră şi-l atrage pe Celălalt;
tandru se joacă-n neştire cu lumea.
Iată-l,
e în stare să-i joace o festă chiar Morţii!
(Vai, dar atunci a-ngheţat luminos,
este doar mască…).
În aceste relaţii de lirism apsolut, aproape tot timpul acel „celălalt“ se află într-o pierdere totală şi prelungită a conştinţei, într-o stare de noroc teribil. Aceşti doi blânzi poeţi se află într-o tulburare constantă şi se întreabă permanent:
Cine eşti tu, cel care nu eşti
ce-ţi trebuie ţie pe cel ce nu eşti?
(Cârdu)
Oare un înger
era în stare să-şi întoarcă faţa
de la El
(Doinaş)
În felul acesta comunicarea lor cu cel „dincolo“ nu e deloc practică.
Sau nu devin eu însumi plin,
când Tu,
îngreunat de plinătatea Ta,
recazi în mine
(Doinaş)
Pe tine te-am văzut
alunecând în sine
(Cârdu)
Martin Buber spune: „Orice om este, aşadar, menit unei relaţii cu altul“. La Doinaş şi Cârdu aceste relaţii reprezintă conexiuni întrerupte.
„La jumătatea drumului dintre sine şi nimeni“ (Cârdu) poezia are nevoie de un convorbitor, sau pur si simplu de scufundarea în sinele său dincolo de limita domeniului dat, folosind asamblul de operaţiuni diferenţiale: