Stimaţi colegi, stimaţi invitaţi, dragi prieteni,
Mă simt onorată de titlul pe care mi-l acordă astăzi „Universitatea Naţională de Arte“ în atelierele căreia vocaţia mea artistică a primit cândva suportul cunoaşterii. Vă mulţumesc. Mulţumesc de asemenea celor cu care am colaborat şi celor care m-au susţinut în cariera mea; unii dintre ei poate că ne asistă dintr-o altă lume.
Mulţumirile mele se întorc în timp la părinţii mei, amândoi farmacişti, care mi-au descoperit, în copilărie, vocaţia şi m-au încurajat.
Apoi, am avut norocul să întâlnesc un om care m-a înţeles şi mi-a sprijinit neobosit munca. Să fim sănătoşi, Mihai!
M-am format sub cupola spirituală a două mari personalităţi: Camil Ressu la Belle Arte şi George Călinescu la Litere. Poate că nu am fost studenta exemplară, dar am avut capacitatea să păstrez esenţialul din ceea ce ei transmiteau. A fost suportul libertăţilor, fanteziilor şi zburdălniciilor mele profesionale. Trebuie să mă opresc puţin asupra acestora:
Artistul este arbitrul propriilor lui discuţii cu spaţiul şi mai ales cu el însuşi. El îşi „notează“ aceste dialoguri prin desen. Putem spune că desenul este o „scriere“ specifică fiecărui artist. Orice ai exersa — şi am exersat — gravura, tapiseria, obiectul concret, instalaţia, videoperformance-ul, designul de carte, toate nu sunt altceva decât provocări ale artei desenului.
Citez din cartea lui Paul Valéry „Degas danse, dessin“: „Degas spunea despre desen că este maniera de-a vedea forma“ Sau: „Desenul nu este forma, el este maniera de a vedea forma“. Mă întreb dacă citatele se referă doar la forma obiectului concret. În puterea desenului stau, în egală măsură, şi obiectele imaginare, văzute de ochiul interior, formele imaginare. Poţi desena cu ochii închişi, depinde numai de capacitatea mâinii de a executa comandamentele unor viziuni şi a unor impulsuri, energii expresive.
Chiar arta care propune suprafeţe monocrome, unde culoarea s-a emancipat de orice directivă grafică şi ne face să trăim senzaţia, emoţia pe care ni le dau cerul perfect senin şi marea liniştită, când sunt atât de egale în culoare şi lumină încât linia orizontului dispare, chiar atunci, linia, tocmai prin absenţa ei, ne farmecă. Uneori artistul lucrează cu propriul său trup. Din epura atitudinilor sau mişcărilor acestuia rezultă un desen spaţial, liniile unui mobil în repaus ori în mişcare.
O arhitectură se justifică lăsându-ne să citim în ea planurile, desenul conceperii ei.
Acum, în această împrejurare, am crezut potrivit să fac o profesiune de credinţă elogiind linia, desenul. Fie la suprafaţă, fie subteran sau din absenţă, desenul regizează expresia plastică. Generos, ca şi scrisul, el m-a însoţit şi continuă să mă însoţească. Vă mulţumesc.
Mai, 2008