Omul ia cunoştinţă de sine însuşi încă din timpul goliciunii lui primitive. Ni-l arată gravurile din pereţii grotelor.
Trupul uman este cel masculin, vânătorul, pescarul. În antichitate este trupul eroului care luptă în războaie sau în spaţiul circular al spectacolelor urbane.
În arta Renaşterii, în afara temelor mitologice, este preferat trupul îmbrăcat, suport al eleganţei vestimentare şi prin aceasta al rangului social.
Trupul dezbrăcat, nudul, apare ca obiect al creaţiei artistice în epoca modernă şi în cea contemporană.
Când am intrat la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, în 1945, am optat pentru clasa maestrului Camil Ressu, pentru că îmi plăcea nu atât pictura, cât forţa desenului său. Exerciţiul scolastic era desenul după nud. Astăzi, în şcolile de artă se studiază desenul având un model viu, bărbat sau femeie. În clasa lui Ressu modelul era Tinca, o femeie rezistentă, cu musculatura voinică şi netedă; o femeie cu trup musculos, propoţionat şi cu acea calitate de obiect care ocupă credibil spaţiul, oricare i-ar fi atitudinea (condiţie cerută de Ressu şi desen). Ressu trecea de la lucrare la lucrare, corecta desenând cu linii riguroase peste desenul studentului.
Trupul uman, nudul, este un obiect dificil cu multe rotunjimi şi articulaţii. Credibilitatea imaginii lui nu cere un realism fotografic. Imaginea este credibilă prin ea însăşi, prin forţa ei de comunicare.
G.B., 2014