În ultimul deceniu, consecinþele integrãrii în Uniunea Europeanã au devenit subiect popular. Toþi înþeleg cã vor fi afectaþi într-un fel sau altul de deciziile Uniunii Europene. Dar nimeni nu crede cã rãdãcinile profunde în diferite culturi naþionale vor dispãrea, topite sub zidurile posibilei «fortãreþe Europa».
Referindu-se la identitatea europeanã, politicienii au conturat viziuni diferite. Fondatorul Comunitãþii Europene a Cãrbunelui ºi Oþelului1, Jean Monnet (18881979), înþelegea Europa ca pe un forum în care naþiunile vor adopta legi comune, creând instituþii comune pentru aplicarea lor. Viziune previzibilã dupã cel de-al doilea rãzboi mondial: ca un efort de a descuraja naþionalismul, principala cauzã a celor douã rãzboaie mondiale.
Alt politician, Jaques Delors, fostul preºedinte al Comisiei Europene, numea federalizarea primul pas în crearea identitãþii europene. «Într-adevãr, respingerea federalismului [ ] ar însemna întoarcerea la respingãtorul naþionalism»2. Tot Delors adusese sugestia formãrii unei «echipe de fotbal europene». Ulterior însã a renunþat la apologia Europei federale: «Subsidiaritatea [ ] a fãcut din federalism salvatorul pluralismului, diversitãþii, patriotismului ºi identitãþii naþionale în Europa»3.
În prezent, Comisia e reprezentatã de Romano Prodi, numit de jurnaliºti «super-europeanul» capabil sã dinamizeze procesul integrãrii europene. Existã convingerea cã preºedinþia sa va avea influenþã decisivã asupra vitezei ºi ariei de lãrgire europeanã.
Dar câte moduri de descifrare mai poate avea identitatea europeanã? Listând numai douã posibilitãþi ale descifrãrii cuvântului EUROPA, Paul Michael Lützeler demonstreazã cât de complex ºi chiar antagonic poate fi conceputã ca:
1) «E for egotism, U for unwillingness to be tolerant, R for racism, O for overkill, P for pogrom, A for aversion to alliance».
2) «E for Eca de Queiroz, U for Unamuno, R for Rushdie, O for Orwell, P for Proust or Potosky, A for Aitmatov or Aischylos».4
Cele douã lecturi fac din identitatea europeanã un termen relativ, care îºi schimbã sensul în funcþie de genul, clasa socialã, vârsta individului etc. Se dovedeºte cã identitatea europeanã, precum în cazul identitãþii naþionale, nu e lesne de definit.
Uniunea Europeanã reprezintã, implicit ºi explicit, o provocare pentru identitãþile naþionale. Le obligã sã-ºi clarifice conturul, sã-ºi defineascã prioritãþile. Democraþiilor naþionale li se cere renunþarea la suveranitatea deplinã în favoarea directivelor din
1 Comunitatea Cãrbunelui ºi Oþelului a fost întemeiatã în 1951 acord comercial între Germania, Italia, Franþa, Belgia, Luxemburg ºi Olanda având drept scop implicit pãstrarea pãcii în Europa. (Odermatt, Peter, 1991, «The Use of Symbols in the Drive for European Integration», în Yearbook of European Studies, Amsterdam, Rodopi.)
2 Nelsen, Brent F. & Alexander Stubb, 1994, The European Union, USA: Lynne Rienner Publishers, p. 51.
3 Ibidem, p. 51.
4 Lützeler, Paul Michael, «Contemporary Intellectuals and Writers on a Multicultural European Identity», în Passerini, Luisa (ed.), EU/ Working Papers 98/1, San Domenico, European University Institute, p. 17.
Bruxelles or, identitatea naþionalã are încã un puternic impact, a fãcut parte din zestrea multor generaþii. Destule naþiuni ºi-au construit istoria comunã ºi moºtenirea culturalã prin diferenþiere faþã de alþii. Îndeosebi simbolurile ºi miturile mai joacã un rol activ, deoarece întãresc sentimentul de comunitate ºi delimiteazã aura colectivã. Datoritã lor, evenimentele organizate, comune, ale trecutului se prefac în amintiri sistematice, prin care întreaga naþiune îºi vede existenþa justificatã, originalitatea posibilã.
Existã încã o vie nostalgie a statului naþional, al suveranitãþii naþionale. Ultimele douã sute de ani au impus naþiunea ca singura unitate corectã pentru controlul politic. S-a vorbit despre ea ca despre parte din naturã: rãdãcinile ajung în strãvechime, legitimitatea sa va dura atâta timp cât va exista omenirea. Antopologul Ernest Gellner considerã naþiunea-ca-stat creatoare de identitate naþionalã de pildã, prin inventarea tradiþiilor (exemplul sãu: impunerea kilt-ului scoþian în secolul al XIX-lea). Tradiþiile au fost create pentru a forma populaþia omogenã, cerutã ca atare de epoca industrialã. Conform teoriei aceluiaºi Gellner, naþionalismul e rezultatul trecerii de la societatea agrarã la cea industrialã5. Tradiþiile ºi obiceiurile þinând de comunitãþile rurale pãrãsite pentru aglomerãrile industriale deveneau fãrã sens în noile oraºe. Golul lãuntric ivit trebuia umplut prin crearea unei noi culturi naþionale. Limbajul s-a standardizat, tradiþiile ºi miturile au fost reinventate.
Alt teoretician, Benedict Anderson, profesor de studii asiatice, e de pãrere cã naþiunile existã ca o construcþie psihologicã. În opinia sa, naþiunea a devenit posibilã numai dupã ce trei concepþii culturale ºi-au pierdut puterea asupra minþilor omeneºti:
1) Convingerea cã limba e de origine divinã ºi are acces privilegiat la adevãr.
2) Ideea cã monarhii sunt diferiþi de restul oamenilor ºi conduc în baza puterii divine.
3) Credinþa cã moartea, sãrãcia ºi boala sunt aspecte de neevitat ale vieþii.6
Mutaþiile economice ºi noile metode de comunicare, din ce în ce mai rapide, au dus la declinul acestor credinþe. Anderson a rãmas de pãrere cã, erodate, au lãsat golul pe care l-a ocupat naþiunea. Procesul a fost urgentat ºi de «print capitalism» capitalismul tipãriturilor (conceptul, impus de Anderson, demonstreazã cã prin tipãrituri oamenii au devenit conºtienþi de alteritatea limbii lor). Tipãriturile au dat o nouã stabilitate limbajului ºi au creat «limbajele puterii».
Spre deosebire de moderniºtii Gellner ºi Anderson, sociologul Anthony Smith acceptã cã multe tradiþii au fost reinventate, dar ele s-au suprapus pe o existenþã anterioarã. E de acord cã se poate vorbi despre kilt-ul scoþian ca despre o invenþie a secolului al XIX-lea, însã argumenteazã cã vechea tradiþie localã scoþianã, celebratã de kilt, a fost vitalã în adoptarea acestuia. Asemenea interpretãri ridicã problema tipului de efort fãcut de UE în încercarea de introducere a simbolurilor spre a crea o identitate europeanã.
Distincþia între naþiunile culturale ºi cele politice fusese realizatã încã în 1907 de istoricul german Friedrich Meinecke. În cadrul naþiunii culturale, accentul era pus pe legãturile etnice, pe împãrtãºirea limbii ºi a istoriei. În cadrul naþiunii politice, rolul cetãþeniei a devenit mai mare decât al identitãþii etnice (acest punct de vedere îºi aflã originea la Rousseau). Pentru noþiunea de comunitate politicã, fundamentale devin democraþia, suveranitatea.
Ideea de naþiune culturalã (limbã ºi culturã a cetãþenilor) a prins mai mult în Germania, Austria (preºedintele Klestil îºi începea discursurile afirmând cã Austria e Kulturnation) ºi în Europa de Est. Originea poate fi cãutatã în scrierile lui
5 Gellner, Ernest, «Nations and Nationalism», Great Britain Blackwell, p. 24.
6 Anderson, Benedict, «Imagined Communities. Reflections on the origins and spread of Nationalism», London: Verso Editions, p. 42.
Herder. (Nemulþumit de dominaþia culturalã a Franþei în secolele XVIIXVIII, Herder proslãvea rolul vital al limbajului, singurul capabil, în opinia sa, de a pãstra tradiþiile ºi amintirile unui popor, «spiritul» sãu celebrul Volkgeist).
Simbolurile politice ºi cele culturale au mers deseori mânã în mânã în relaþia cu identitatea naþionalã; de aceea pot fi greu separate. Simbolurile politice au fost create «de sus în jos». Simbolurile naþionale precum steagul, imnul, moneda naþionalã, impuse de oficiali, au fost acceptate de popor ºi au devenit simboluri culturale. Aceste simboluri politice au un înþeles diferit pentru fiecare din naþiuni. În Germania, DM rãmâne simbol politic ºi în acelaºi timp unul din cele mai puternice simboluri culturale, în timp ce steagul german semn politic e doar rareori folosit din punct de vedere cultural. Evident, simbolurile politice pot avea un puternic impact asupra populaþiei, dar populaþia însãºi decide mãsura în care acceptã sau nu asemenea simbol. Dovadã respingerea simbolurilor sovietice de cãtre populaþiile din RDG ºi din alte foste þãri comuniste.
Evident, dupã întemeierea Comunitãþii Europene a Uniunii Europene Comisia Europeanã a gãsit necesarã vizibilizarea identitãþii: în primul rând, prin simboluri «care sã apropie popoarele, dându-le putinþa de a se identifica în Europa ºi Uniunea Europeanã» (http://eurpa.eu.int/index-da.htm). Astfel au fost create steagul european (cele 12 stele pe fond de azur, simbolizând perfecþiunea, rãmânând numãr fix, indiferent de numãrul statelor care aderã la UE), imnul european (Oda Bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven omagiu omului, libertãþii, comuniunii spirituale), o zi a Europei (9 mai amintind de încetarea rãzboiului ºi a urii între statele continentului), moneda europeanã (de la 1 ianuarie 1999 se pot face afaceri în euro simbol activ ºi practic, cel mai actual ºi mai concret pentru cele 273 milioane de locuitori ai UE). Toate acestea coexistã cu vechile simboluri naþionale ºi ar fi aproape imposibil ca lucrurile sã nu rãmânã aºa: steagul reprezintã deocamdatã simbolul statului, mulþi au murit pentru el în luptã, ºi ar fi greu de crezut cã s-ar gãsi cineva sã moarã pentru steagul european; imnul, care mobiliza mulþimile împotriva altora , are o încãrcãturã emoþionalã copleºitoare (totuºi, pãrerea mea e cã aici europenizarea va avea cele mai multe ºanse, în comparaþie cu restul simbolurilor, deoarece calitatea muzicii lui Beethoven depãºeºte mult majoritatea imnurilor naþionale prin valoare se va impune); ziua naþionalã e încã mult prea încãrcatã de importanþa momentului comemorat, în timp ce ziua Europei pare deocamdatã un simbol mort, pânã ce popoarele Europei îi vor da viaþã, acceptând-o între tradiþii; moneda naþionalã e prea legatã de suveranitate (chipul monarhului etc.) chiar dacã, evident, utilizarea monedei unice simplificã mult comerþul. Omogenizarea paºapoartelor ºi graniþele «deschise» vor avea rol esenþial, de vreme ce ne definim prin graniþe, însã deciziile supranaþionale sunt deocamdatã temute ca elemente care îndepãrteazã oamenii de rãspunderea în societate, cufundându-i în nepãsare. Cât despre limbã, cel mai sigur semn al esenþei ºi individualitãþii fiecãrei naþiuni, aceasta e resimþitã ca o mare dilemã pentru identitatea europeanã. Numãrul mare de limbi ºi dialecte vorbite în Europa e resimþit ca o bogãþie de nepãrãsit ºi nimeni nu pare dispus deocamdatã sã renunþe la propria-i exprimare în favoarea unei lingua franca care nu poate fi alta decât engleza. Totuºi, zilnic mor dialecte, într-un ritm supravegheat.
Cum ar putea fi creatã identitatea europeanã, dincolo de atâtea obstacole? E nevoie de multã imaginaþie. A apãrut deja un personaj animat, «cãpitanul Euro», marcã înregistratã de Twelve Stars Communications (companie care a sprijinit anterior producþia Philip Morris ºi Heineken). Captain Euro cel voios se prezintã întru totul multicultural ºi apolitic. El simbolizeazã noua culturã popularã europeanã, e supermanul Europei, simbolul unitãþii europene, al valorilor ei democratice. Susþine dreptatea, pacea, iradiazã bunãvoinþã (http://www.captaineuro.com/euroworld/mainworld.htm). Evident, e un poliglot. Partenerul sãu: Europa (aluzie la frumoasa din miturile greceºti); împreunã «adunã laolaltã milioane de europeni». În comparaþie cu celelalte simboluri create steagul, moneda unicã etc. e inocent, uºor de acceptat; urmãreºte sã-i cucereascã pe tineri (generaþia care se adapteazã mai uºor la integrare ºi care, adoptându-l pe Cãpitanul Euro, acceptã implicit ºi valorile europene). Interesant este modul în care Comisia Europeanã îl foloseºte la publicitate comercialã. (De altfel, ºi steagul e folosit uneori în asemenea scop reclamã la ulei de mãsline ºi lalele produse de UE. La Copenahga se vând lalele cu etichetã sub formã de steag: azur-înstelat, ca o garanþie a calitãþii.)
În discuþii cu tineri danezi, am observat cã preferã adoptarea simbolurilor absolut noi pentru crearea sentimentului de europeni, decât suprapunerea unor imitaþii peste vechi simboluri naþionale (steag, imn etc.) De pildã, programele ERASMUS schimburile intereuropene de studenþi , sau Universitãþile Europene, sau festivitãþile consacrate Capitalei Culturii Europene, sunt simboluri apreciate, vii pentru cã fac parte din viaþa curentã ºi în plus au valoarea accentului educaþional. Studenþii care învaþã în strãinãtate au deopotrivã ºansa propriei culturi, dar ºi a aprofundãrii unei culturi strãine (fortificarea reþelei academice ºi culturale în Europa dã un nou sens identitãþii europene). S-ar putae riposta cã, nefiind simboluri vizuale ºi fiind folosite în general de persoane foarte educate, nu vor avea impact asupra maselor. Însã tradiþia aratã cã ºi identitatea naþionalã a fost tot creaþia elitelor.
Existã în Europa un anume ethos comun creºtinismul, moºtenirea culturalã greco-latinã. Acest ethos poate delimita europenitatea în raport cu ceilalþi dupã cum, la scarã micã, în istorie, identitatea germanã s-a definit prin delimitarea de cea francezã. Doar cã prin globalizare, «celãlalt» nu mai e vecinul devenit, din posibil duºman, partener în cooperare, ci lumea din afara UE. Relaþia cu islamul, important mediator între Est ºi Vest (în primul rând prin Turcia), importantã încã din Evul Mediu (mai ales în romantism vezi Schlegel, Novalis ), la fel, relaþia cu America ºi Asia intrã în discuþie permanentã. Mai mult, «ceilalþi» se aflã ºi în interiorul Europei între noi, atât la nivel individual cât ºi statal.
Cãutând drumul spre Europa, statele ºi-au definit inclusiv propria identitate, fortificând-o. Globalizarea a dus la vizibilitatea diferenþelor, amplificând conºtiinþa naþionalã. Un exemplu poate fi Scoþia, unde s-au þinut primele alegeri naþionale dupã 300 de ani. Partidul Naþionalist Scoþian, care a ieºit al doilea, e puternic sprijinit de populaþie. A devenit din ce în ce mai rãspânditã convingerea cã scoþienii îºi vãd viitorul mai degrabã alãturi de UE decât de Marea Britanie (The Observer, 18 aprilie, 1999).
Fãrã îndoialã, calitatea democraþiei ºi încrederea în sistemul politic european vor juca un rol dominant în «simþãmântul de european».
Pentru începutul noului mileniu, identitatea în Europa rãmâne încã dualã: conºtiinþa naþionalã coexistã cu aceea europeanã. Unicitatea e pãstratã concomitent cu promovarea intereselor comune. Dintr-o experienþã similarã în lumea islamicã, se poate trage concluzia cã dualismul poate fi soluþie de duratã.
Cât despre România, nominalizatã la Helsinki, dupã atâtea eforturi, pentru începerea negocierilor de aderare la UE, aici Captain Euro va pluti ca la el acasã, în iºlic ºi joben, cu toate pânzele sus.