Ebenezer E Salvat şi Află o Poveste Amuzantă în Care Sunt implicaţi Isaac Newton şi Alte Personalităţi de Seamă.

Din fericire pentru el (s-ar fi putut să-l acopere lichenii acolo unde stătea), Ebenezer s-a trezit din transa lui uimitoare imediat după ora mesei, din cauza larmei ce s-a produs pe neaşteptate la uşa lui.

— Eben! Eben! Rogu-te deschide uşa mai repede!

— Cine este?, a strigat Ebenezer şi a sărit în picioare alarmat — la Colegiu n-avea nici un prieten care să vină să-l viziteze.

— Deschide şi-ai să vezi, a râs vizitatorul. Da’ puţin mai repede, rogu-te!

— Aşteaptă un minut să mă-mbrac.

— Cum? Nu te-ai îmbrăcat? Ei, drăcia dracului, ce individ leneş! Nu contează, băiete, lasă-mă să intru imediat!

Ebenezer a recunoscut vocea, pe care n-o mai auzise de trei ani.

— Henry!, a strigat el şi a deschis imediat uşa.

— Cine altul?, a râs Burlingame şi l-a imbrăţişat. Pe legea mea, te-ai făcut ditamai găliganul! Şapte palme şi mai bine! Şi în pat la ora asta! A pipăit fruntea tânărului. N-ai pic de febră. Ce te supără pre matale, fecioraş? Bine-bine, n-are importanţă. Un moment… S-a repezit spre fereastră şi a privit atent şi cu grijă în jos. Aha, ia uite-l pe nemernic! Vin-aici, Eben!

Ebenezer s-a dus în grabă la fereastră.

— Ce e? Ce să văd? Unde?

— Acolo, acolo! Burlingame a arătat spre un punct de pe stradă. Vine pe lângă cârciumioara aia! Îl cunoşti pe gentlemanul ăla cu baston de hicori? Ebenezer a văzut un bărbat de vârstă mijlocie, cu faţa prelungă, îmbrăcat în robă de profesor universitar, care părea să se îndrepte spre ei.

— Nu, nu-i profesor la Magdalene. Are o faţă ciudată.

— Aaa, ruşine-ruşine, deci, uită-te bine la el. Este Isaac în carne şi oase, Isaac de la Trinity.

— Isaac Newton! Ebenezer a privit cu un interes sporit. Nu l-am mai văzut pană acum, dar se spune că intr-o lună Royal Society va scoate o carte de-a lui care va explica cum funcţionează întregul univers! Pe legea mea, îţi mulţumesc că m-ai grăbit! Da’ te-am auzit eu cumva numindu-l nemernic? Burlingame a râs din nou.

— Mulţumesc lui Dumnezeu că faţa mea s-a schimbat în aceşti cincisprezece ani, fiindcă-s sigur că Fratele Isaac m-a zărit înainte s-ajung la uşa ta.

— Nu zău, chiar îl cunoşti?, a intrebat Ebenezer foarte impresionat.

— Dacă-l cunosc? Odinioară aproape că m-a violat. Stai, nu te mişca! El s-a retras de la fereastră. Nu-l scăpa din ochi şi spunemi cum aş putea s-o şterg de-aici, dacă el ar bate la uşa ta.

— E foarte simplu: uşa camerei dă spre o scară neacoperită din spate. Da’, pentru Numele lui Dumnezeu, ce se petrece, Henry?

— Nu te speria, a zis Burlingame. E o istorioară haioasă şi-am să ţi-o spun pe dată. Ei, ce face, vine?

— Un moment… acum e chiar vizavi de noi. Acolo. Nu, acum aşteaptă… salută un alt profesor. E bătranul Bagley, latinistul. Ei, acum, pleacă, se-ndepărtează, îşi continuă drumul. Burlingame a venit la fereastră şi cei doi au urmărit cum marele bărbat se îndepărta pe stradă.

— Nu mai aştept nici o clipă, Henry, a declarat Ebenezer. Să-mi spui numaidecât ce mister e in spatele acestui joc de-a v-aţi ascunselea şi în spatele grabei nemiloase de a ne părăsi acum trei ani sau, dacă nu-mi spui, ai să vezi cum crăp de curiozitate!

— Aşa am să fac, a replicat Burlingame, dar mai întâi te îmbraci, ne conduci la mancare şi la băutură şi îmi faci o relatare completă despre tine. Nu-s singurul care trebuie să-şi găsească scuze.

— Cum adică? Deci tu ştii despre eşecul meu?

— Exact! Am venit să văd cum stau lucrurile şi poate să bag în tine ceva raţiune.

— Da’ cum e posibil? Nu i-am spus decât lui Anna.

— Şezi bine, o să afli totul, jur. Da’ nu spun nici un cuvant pană cand nu mă ospătez cu berbec şi vin de Xeres. Nu lăsa emoţiile să-ţi deformeze valorile, tinere — haide-haide, vino-ţi în fire!

— Ah, Domnul să te aibă-n pază, Henry, tu eşti grec din Iliada, a zis Ebenezer şi a început să se îmbrace.

S-au dus la un han din apropiere, unde, după masă, la o bere slabă, Ebenezer a explicat, cât putea mai bine, eşecul lui la Colegiu şi neputinţa sa ulterioară de a lua hotărâri.

— Esenţa acestei situaţii pare a fi, a conchis el, că eu nu sunt în stare să iau hotărâri când e vorba de probleme importante. Pe legea mea, Henry, mi-a lipsit atât de mult sfatul tău! De câte chinuri groaznice m-ai fi scăpat!

— Ba nu, a protestat Burlingame. Ştii foarte bine că te iubesc, Eben, şi simt întristările tale ca şi când ar fi ale mele. Dar sfatul, mă jur, e un medicament prost pentru boala ta, din două motive: în primul rând, logica problemei e astfel că la o mutare sau alta vei fi obligat totuşi să alegi, întrucât dacă te-aş sfătui să vii cu mine la Londra, tu totuşi trebuie să alegi dacă să-mi urmezi sau nu sfatul; şi dacă mai departe te-aş sfătui să urmezi primul meu sfat, tu trebuie totuşi să alegi dacă o să urmezi sau nu al doilea sfat pe care ţi l-am dat – concluzia: regresul de la efect la cauză e infinit şi nu duce nicăieri. În al doilea rând, chiar de-ai putea să te hotărăşti să-mi urmezi sfatul, ăsta nu-i deloc un remediu, ci doar o cârjă pe care să te sprijini. Scopul e să te pună pe picioare, nu să te lipsească de ele. Problema e gravă, Eben; mă nelinişteşte. Ce sentimente ai în legătură cu eşecul tău?

— Trebuie să recunosc că n-am nici unul, deşi îmi pot imagina multe.

— Şi nehotărârea asta: ce simţi faţă de tine?

— Zău aşa, habar n-am! Presupun că sunt doar curios. Burlingame s-a încruntat şi a cerut o pipă cu tutun de la bufetierul care-şi făcea de lucru pe lângă ei.

— Cand am dat peste tine, erai, într-adevăr, imaginea apatiei. Nu te amărăşte, nu-ţi dă frisoane ideea că pierzi licenţa cand mai aveai puţin pană s-o iei?

— Într-un fel, da, sunt mâhnit, aşa cred, a zâmbit Ebenezer. Şi totuşi, omul pentru care am cel mai mare respect s-a descurcat fără ea. Aşa-i că am dreptate? Burlingame a râs.

— Scumpul meu prieten, văd că e timpul să-ţi spun multe lucruri. Te consolează să afli că şi eu sufăr de boala ta, boală pe care o am încă din copilărie?

— Nu, nu se poate, a zis Ebenezer. Nu te-am văzut niciodată şovăind, Henry: eşti însăşi antiteza nehotărârii! La tine mă uit eu cu pizmă şi sunt deznădăjduit fiindcă nu cred că voi atinge vreodată o asemenea determinare.

— Hai mai bine să nu fiu eu deznădejdea, ci nădejdea ta, fiindcă aşa cum un moderat atac de vărsat de vânt îţi ciupeşte faţa, dar nu mai rişti niciodată să mori din cauza acestei suferinţe, tot astfel nestatornicia, inconsecvenţa, o schimbare ciclică a entuziasmelor, deşi e un mare defect, te poate feri de şovăiala păguboasă.

— Nestatornicie, Henry? a întrebat Ebenezer cu mare uimire. Oare din cauza nestatorniciei ne-ai abandonat?

— Nu aşa cum o înţelegi tu. A scos un şiling şi a mai comandat două halbe de bere. Ia spune-mi, ştiai că am fost copil orfan?

— Mă rog, cred că da, a spus Ebenezer surprins. Acum că ai pomenit despre asta, cred că da, am ştiut, deşi nu ţin minte ca tu să ne fi spus. Probabil, noi pur şi simplu am presupus. Pe cinstea mea, Henry, ne cunoaştem de atâţia ani şi, la drept vorbind, nu ştim mai nimic despre tine, aşa-i? Nu ştiu unde te-ai născut sau unde şi de cine ai fost crescut.

— Sau de ce am plecat de la voi cu atâta lipsă de consideraţie. Sau cum am aflat de eşecul tău sau de ce am fugit de Mister Newton, a adăugat Burlingame. Foarte bine, dară, hai să mai tragen o duşcă şi eu am să iau vălul de pe mister. Bun băiat! Au sorbit indelung toată halba şi Burlingame a inceput să povestească:

— N-am nici cea mai vagă idee despre locul unde m-am născut, nici chiar despre data când am venit pe lume – deşi trebuie să se fi întâmplat pe la 1654. Nu ştiu ce femeie m-a adus pe lume, nici ce bărbat m-a zămislit. Am fost crescut de un căpitan de marină comercială din Bristol şi de nevasta lui, care n-aveau copii şi am eu bănuiala că m-am născut fie în America fie în Indiile de Vest, fiindcă cele mai timpurii amintiri ale mele sunt despre o traversare a oceanului când n-aveam mai mult de trei ani. Ei se numeau Salmon – Avery şi Melissa Salmon.

— Sunt uluit! a declarat Ebenezer. N-am visat niciodată ceva atât de nemaipomenit despre începuturile tale. Dar atunci cum de te-au numit Burlingame?Burlingame a oftat.

— Ei, Eben, aşa cum tu n-ai fost deloc curios să afli originea mea, tot aşa am fost şi eu foarte multă vreme. Am fost Burlingame de când mă ştiu şi aşa cum e obiceiul copiilor, nu mi s-a întâmplat niciodată să mă întreb de ce, deşi nici până astăzi n-am întâlnit vreun om care să se numească aşa.

— Poate că persoana de la care te-a primit Căpitanul Salmon a fost unul dintre părinţii tăi! Sau poate vreo rudă de-a ta, care ştia cum te cheamă.

— Dragă Eben, crezi tu că eu nu mi-am frământat creierii în legătură cu posibilitatea asta? Crezi tu că nu mi-aş fi dat chiar şi o mână pentru cinci minute de conversaţie cu sărmanul meu Căpitan sau nobila Melissa? Dar trebuie să-mi amân curiozitatea până la Ziua Judecăţii de Apoi, fiindcă amândoi sunt în mormintele lor.

— Oh, prieten fără de noroc!

— În copilărie, a continuat Burlingame, în întreaga copilărie, am avut un singur ţel, să mă fac navigator asemenea Căpitanului Salmon. Singurele mele jucării erau corbiile; singurii tovarăşi de joacă, matrozii. La a treisprezecea aniversare a zilei mele de naştere navigam ca mus la popota de pe corabia Căpitanului, navă care făcea negoţ cu Antilele şi atât de tare mă atrăgea viaţa de matelot încât mi-am pus tot sufletul în ucenicia mea. Nu ajunsesem încă să vedem Barbados la orizont şi eu mă şi luam la întrecere la căţărat cu cei mai buni mateloţi, ca să strâng trinchetinul ori să ung cu catran parâmele fixe şi mânuiam cavila cu mare îndemânare, ca oricare flăcău de pe punte. Ei, Eben, Eben, ce viaţă pentru un băiat – mă trec şi acum fiorii când îmi amintesc! Pielea mea căpătase culoarea bobului de cafea iar eu devenisem agil ca o maimuţă şi nici nu apucase glasul meu să se schimbe, nici nu se acoperiseră încă membrele mele cu păr – la o vârstă când cei mai mulţi băieţi sunt cu caş la gură şi visează să călătorerască în comitatul vecin – şi eu mă scufundasem după bureţi în apropierea Marilor Ţărmuri ale Insulelor Bahamas şi mă luptasem cu piraţii în Golful Paria. Mai mult, după ce mi-am apărat inocenţa în teugă cu un cuţit pescăresc de un libidinos bătrân originar din insula Man, care-mi oferise două lire pentru virginitate, am sărit în apa în care mişunau rechinii, am înotat o milă de la punctul nostru de ancorare din dreptul insulei Curaçao până la ţărm şi am irosit-o cu o mulatră pe plajă într-o noapte de august. Nu cred că avea treisprezece ani, Eben – jumătate olandeză, jumătate indiancă, zveltă şi fremătătoare ca o iepşoară de opt luni – dar după ce i-am dăruit un mic ochean din alamă, de care se îndrăgostise foarte tare în sat în dimineaţa aceea, şi-a săltat poalele râzând şi eu am deflorat-o sub un portocal cu fructe acre. Nu împlinisem încă cincisprezece ani.

— Dumnezeule mare!

— Nimeni nu şi-a iubit meseria aşa cum am iubit-o eu, a continuat Burlingame, nici n-a robotit pentru ea cu mai multă sârguinţă; eram lumina ochilor pentru Căpitan şi aş fi avansat repede, cred eu, în rândul ofiţerilor.

— Atunci, să lăsăm asta, Henry, cum de confirmi eşecul meu? Fiindcă în povestirea ta eu nu văd altceva decât străduinţă şi sinceritate şovăitoare şi mi-aş tăia o ureche numai să egalez jumătate din acestea. Burlingame a zâmbit şi a dat pe gât berea care-i mai rămăsese.

. — Nestatornicia, dragă prietene, nestatornicia. Aceeaşi determinare care m-a ridicat deasupra altor tineri de pe corabie a adus dezastrul carierei mele de navigator.

— Cum e posibil?

— Am făcut cu totul cinci călătorii, a spus Burlingame. Într-o zi din a cincea călătoria – călătoria în timpul căreia mi-am pierdut virginitatea – noi stăteam pe loc fiindcă în zona calmă a Insulelor Canare dintre 30° şi 35° latitudine nu bătea vântul şi, căutând printre efectele unui camarad ceva cu care să-mi umplu timpul, am dat întâmplător peste un exemplar din Don Quixote tradus de Motteux; am petrecut restul zilei cu cartea în mână, fiindcă deşi Mama Salmon mă învăţase să citesc şi să scriu, asta era prima carte de povestiri pe care-o citeam. Am fost atât de fascinat de marele Manchegan şi de scutierul lui devotat încât am pierdut cu totul simţul timpului. Şi Căpitanul Salmon m-a mustrat fiindcă mă prezentasem târziu la bucătar.