Petru Cârdu mi-a părut mereu un prieten cunoscut de-o viaţă şi, într-un fel, chiar aşa era, deoarece ne-am cunoscut în tinereţe, ca studenţi la Istoria şi Teoria Artei, la Academia de Artă din Bucureşti. Era în anii „mari“, dar, cum noi eram un grup restrâns de studenţi, nu a existat o astfel de ierarhizare după anul de studiu.
Deşi îmi apare în memorie mereu zâmbitor, cu ochii bruni strălucind vii, animaţi de o lumină interioară, avea totuşi un aer uşor misterios, de prinţ oriental, care ne privea parcă cu o uşoară condescendenţă, poate doar cu o distanţă generată de maturitatea lui faţă de noi, de faptul că scria poezie. A fost cu siguranţă o impresie trecătoare, datorată faptului că nu reuşeam să definesc exact ceea ce îl făcea diferit de noi: o ţinută aleasă, o oarecare rezervă chiar în modul de a glumi, care nu depăşea niciodată limitele şi nu încălca graniţa intimităţii nimănui. Întâlnirile noastre din anii de studiu erau doar sporadice, pe coridoarele facultăţii, în pauze, momente când interferam unii cu alţii. Altfel, nu existau atunci programe comune de studiu sau altfel de activităţi în care să ne cunoaştem mai bine.
Aura aceasta de mister, pe care Petru o purta, se datora poate şi unui uşor accent străin, deşi vorbea perfect româneşte, distingeam uneori sunetele „moi“ ale unei alte limbi, care îmi era familiară după muzicalitate. Ştiam că vine din Iugoslavia, mai exact din „Banatul sârbesc“, o noţiune greu de definit pentru mine în acei ani, un loc ce mi se părea mai degrabă livresc, căci tot ce era dincolo de graniţa aceea vestică, era oarecum încărcat de o promisiune de mai bine, din acea parte adia parcă un vânt de libertate. Pe atunci n-am vorbit niciodată cu Petru despre locul lui natal, mi se părea un tărâm interzis. Priveam spre acea graniţă, când vizitam câte un sat din zona de frontieră, ca spre cea mai mare enigmă, nu-mi puteam imagina cum o duc oamenii dincolo de acea fâşie de teren care ne separa.
Abia după mulţi ani, în 1990, când am trecut prima dată acea graniţă, am realizat strania continuitate a spaţiului bănăţean: era aceeaşi regiune, în care oamenii vorbeau puţin diferit, dar aveau acelaşi tip de case sau de sate, acelaşi relief — al Banatului de câmpie, iar viaţa se scurgea liniştit şi provincial, ca şi la noi.
Ne-am reîntâlnit în acea perioadă, imediat după 1990, când el a avut bunăvoinţa şi curiozitatea de a mă invita la un eveniment expoziţional organizat la Vârşeţ. Mă privea din spatele „scenei“, nu a apărut decât la sfârşit, când s-a deconspirat ca autor al neaşteptatei invitaţii, pe care nu mi-o puteam explica, necunoscând pe nimeni altcineva în oraş. Revederea a fost caldă, plină de simpatie, imediat m-a purtat la casa lui şi am petrecut ziua împreuna cu Ana, soţia lui încă din perioada studenţiei bucureştene.
Atunci abia am aflat mult mai multe despre Petru, despre poezia lui, despre munca de traducător pusă în slujba poeziei, dar mai ales a poeziei româneşti. Am realizat că era o adevărată „instituţie culturală“ în regiune, încercând, prin munca şi prin efortul lui direct, să suplinească tot ceea ce lipsea.
M-a frapat mereu faptul că a rămas constant ataşat de oraşul Vârşeţ şi nu l-a trădat niciodată, plecând la Belgrad sau chiar emigrând în Occident, unde mergea adesea. A sfidat marginalitatea geografică, transformând acel mic oraş de frontieră într-un centru artistic; s-a pus mereu în slujba cititorului, a comunităţii pentru care organiza evenimente literare periodice, faimoasele serate literare care se ţineau cu regularitate la KOV, cu un public fascinat de poezie şi de limba română. Iniţiind un premiu literar, care şi-a câştigat prestigiul prin numele valoroase care l-au primit, a pus oraşul Vârşeţ pe harta literară şi artistică a Serbiei, dar şi a Europei.
Studiile de istoria artei l-au ajutat sa-şi cultive gustul pentru artele vizuale pe care le practica limitat, ca pe o sursă de „regenerare“ artistică, în căutarea versului potrivit sau a cuvântului ce trebuia să se afle în structura textului, aşa cum semnul plastic îşi avea locul său în compoziţia vizuală (De la A la A). Desenele care s-au adunat ca nişte schiţe abstracte, în căutarea unor sensuri, din această lume polisemantică pe care o frecventa, alunecând de la un limbaj la altul, de la o limbă la alta, sunt mai degrabă nişte „stări“ de deschidere şi de tatonare spre zone abia întrezărite un moment, abia intuite. Aceste scurte viziuni apar în unele dintre desenele lui rapide, cu linii nervoase, care vibrează — ascuţite — ca nişte antene, trădând tensiunea căutărilor artistice în diferitele limbaje practicate de el. […]