Luditur hic ludus; sed non pueriliter, at sic
Lusit ut orbe novo sancta sophia deo…
Sic omnes lusere pii: Dionysus et qui
Increpuit magno mystica verba sono.
«Acest joc se joacã», «acest joc este jucat» sau încã: «acest joc trebuie jucat». Gratuitate care nu este puerilã, de vreme ce creația însãși n-a fost decât joc și «toți cei venerabili», Dionysos și Orfeu, «s-au jucat în acest fel»: sic omnes lusere pii…
A juca jocul lumii, ludus globi, iatã poate cea mai potrivitã expresie a proiectului filozofic al Renașterii. A-l juca serios, iocari serio2, într-un fel bine cumpãnit și chibzuit (studiosissime), nicidecum pueril, non pueriliter. Oricum, în acest joc ce se joacã, care «este jucat», trebuie sã intrãm spre a participa la misterele ultime ale orficului Dionysos, zeul-copil ucis de Titani.
Constatarea inevitabilitãții jocului care este jucat și asocierea-i cu un zeu ucis pe când se juca și din pricina acestui joc cu greu pot ocoli o interpretare melancolicã. Misterul creației constã în caracteru-i ludic, gratuit, și numai realizând în propria-ne existențã aceeași gratuitate altfel spus: jucându-ne vom ajunge la dezvãluirea tuturor tainelor. Dar realizarea existențialã a gratuitãții implicã o stare de detașare fațã de evenimentele lumii ca lucruri «grave» ce se întâmplã, o perspectivã foarte îndepãrtatã de istorie și de conflictele ei. Orice tensiune, orice durere, orice nedreptate sunt reduse la un simplu moment al jocului, sunt justificate ca aparențe crude sau monstruoase ale unui mare mister, aidoma asasinãrii copilului credul Dionysos. Nu e o întâmplare cã i s-ar putea aplica acestui mit sinistru cuvintele unui «maestru al jocului», Ludwig Wittgenstein3: «Aceastã trãsãturã profundã și teribilã nu este direct comprehensibilã dacã percepem doar istoria superficialã a acțiunii; noi suntem aceia care proiectãm asuprã-i aceastã luminã sinistrã, filtratã printr-o experiențã intimã»4.
Mitul orficului Dionysos se înscrie printre puținele simboluri obsesive care au hrãnit meditația marilor gânditori ai epocii moderne, de la Nietzsche la Heidegger. Recurența simbolului nu e frecventã, însã el are un lucru deosebit, anume cã atinge straturile cele mai adânci ale intențiilor acestor filozofi, reprezintã oarecum limita însãși la care gândirea lor e silitã sã se opreascã. În același an în care Nietzsche mediteazã asupra fragmentului 52 din Heraclit, el își pierde rațiunea, în timp ce seminarul lui Heidegger despre Heraclit, publicat de discipolul sãu, Eugen Fink, trebuie rânduit între ultimele opere ale maestrului. La fel, Ludus globi de Nicolaus Cusanus fusese compus în 1463, chiar înaintea morții cardinalului. De ce oare acest fragment al lui Heraclit, deja de multã vreme pus în legãturã cu Dionysos al orficilor, marcheazã într-un fel atât de caracteristic limita ultimã a gândirii filozofice moderne ?
Ne-ar trebui mult prea mult timp și ar fi și mult prea complicat ca sã încercãm sã rãspundem la aceastã întrebare. Este totuși probabil cã un asemenea rãspuns s-a strecurat în autobiografia spiritualã a lui Nietzsche, Ecce Homo, începutã la 15 octombrie 1888, în ziua celei de-a patruzeci și patra aniversãri a sale. E vorba de ultima-i operã; puțin dupã aceea, în ianuarie 1889, Nietzsche le trimitea prietenilor sãi binecunoscutele «bilețele ale nebuniei», dintre care cel dintâi îi atrãgea înțeleptul rãspuns al lui Strindberg: «Semper urgendo neque, dum procellas», nu trebuie sã forțãm limitele…