Dedic acest eseu mult admiratului meu profesor Dan Hăulică, cel care a modelat intelectual pe majoritatea istoricilor şi criticilor de artă şcoliţi în Institutul Grigorescu, începând din 1965. Pe fiecare după structura lui. Încă din liceul adolescenţei, înainte de a-l întâlni personal, lectura revistei Secolul 20 şi apoi, în Facultate, în 1972 lecţiile înaripate despre Giotto ori despre maître Frenhofer din Capodopera necunoscută de Balzac, mi-au lăsat o amprentă vie.
Am învăţat de la Dan Hăulică, ascultându-i sclipitorul gând şi cuvântul atât de inspirat, la vernisajele anilor 1970 şi până la sfârşit, să admir pe artistul autentic şi să-i fiu recunoscătoare, să mă apropii cu veneraţie de miracolul italian şi să gust modernitatea. Cultul exprimării alese şi împletirea metaforei literare cu artele vizuale, exerciţiu în care era neîntrecut, au făcut parte, desigur, din marea lecţie de cultură pe care am receptat-o de la profesorul meu.
Esenţiale gânduri despre ideea de şcoală îi aparţin lui Dan Hăulică şi ele se referă la sensurile şcolii de artă, atelierul construcţiei noastre:
„frumoasă îndrăzneală de a te proclama şcolar în miezul unui veac care a uitat sublimul Şcolii. Spun Şcoala, într-un sens suprem, neperimabil şi absolut, dincolo de determinări polemice, dincolo de dispute – între bătrâni şi tineri, între stiluri – Şcoala în înţelesul ideal care transgresează programele […] un spaţiu sufletesc deschis acţiunii, nu doar contemplaţiei […]. E spaţiul metamorfozei care se produce curent în ambianţa unei şedinţe după model, când orice exemplar uman, cât de tern, asumă o gravitate care-l depăşeşte; în clipa când urcă pe podiu, în clipa în care poate opera, nestânjenită, investitura miraculoasă care-i Arta.“
Dan Hăulică, „Atelier“, în Secolul 20, nr. 11/1970
[…]