Nici n‑a început bine secolul şi fotografia nu mai arată deloc cum am ştiut‑o noi, cei mai în vârstă. Nimeni, sau aproape nimeni nu mai face fotografie alb‑negru, un negativ alb‑negru vechi (azi nu se găsesc în magazine) dat la un atelier foto iese colorat. Teama că fotografia colorată nu rezistă la lumină se extinde acum la toate fotografiile pe hârtie din cauză că imprimantele nu mai garantează stabilitatea culorilor. Dar omul obişnuit nu ştie. Fotografia alb‑negru pe hârtie îşi dovedise rezistenţa, dar nu mai avem cum să o facem. Costă foarte mult, iar cei care o mai fac sunt foarte puţini şi, neavînd atelier (magazin), sunt foarte greu de găsit, iar noi ne‑am obişnuit deja să facem fotografii cu sutele; păi cât ar trebui să plătim?
Magazinele socialismului românesc „aduceau“ (cumpărătorul aşa îşi închipuia „comerţul“, ca înainte de război, între firme private) pentru fotografi materiale „bune“ din RDG şi RSC (dar mai puţin), optică din RPP şi de la noi de la IOR, camere de filmat şi proiectoare din URSS, iar hârtie de la Azomureş. Cei care călătoreau se puteau mira văzând că în RPU şi URSS se făceau hârtie şi filme şi poate chiar mai ieftine, dar ce era în magazine era un fel de monopol – un singur fel, continuu. Iar cei care – ştiu eu – prin rude? aflau ceva din secretele de stat ale Azomureşului, deconspirau faptul că şi „la noi“ se fac filme, dar nu pentru noi. […]