* Articol publicat în Cadmos (Cahiers trimestriels de l’Institut Universitaire d’Etudes Européennes de Genève et du Centre Européen de la Culture), an III, ediţia de primăvară 1980.
Utopiile psihiatrice încearcă să creeze o comunitate reală (nu ideală). Prin urmare, ele se apropie de falanstere, care sunt experienţe sociale concrete, limitate în spaţiu şi timp, sortite aproape întotdeauna unei dispariţii premature, dar al căror impact, deşi lipsit de semnificaţie istorică, a influenţat, prin consecinţe, mişcarea ideilor.
Dar când vorbim despre utopiile psihiatrice, ne aflăm în faţa unei situaţii speciale ce decurge dintr-o prezenţă naturală, prin definiţie spontană, adică prezenţa nebuniei. Nu vom discuta un aspect care este, totuşi, esenţial, şi anume dacă nebunia este, în primul rând, de origine naturală sau culturală. Poate că acest lucru face parte dintr-o serie de probleme liminare despre care nici nu ar trebui să vorbim, fiindcă sunt imposibil de rezolvat (cum este cea despre originea limbajului). Este important doar să constatăm că prezenţa nebuniei se află deopotrivă în centrul problematicii omului şi în afara ei, întrucât constituie un parametru antropologic fundamental, fiind, totodată, eliminată ca aberaţie prin excelenţă.
Utopia psihiatrică din trecut, prezent şi viitor îşi propune, deci, să organizeze realitatea incomodă, dar inevitabilă, a nebuniei. Poate ne întrebăm, pe bună dreptate, în ce constă caracterul ei utopic de vreme ce se referă la un fenomen existent. Este ceea ce vom încerca să justificăm de-a lungul acestor câteva pagini. Dar putem deja afirma împreună cu toţi cei care cunosc, cât de puţin, instituţia psihiatrică, faptul că distanţa dintre funcţionarea ei şi teoria care o guvernează este cu atât mai surprinzătoare cu cât vorbim despre o realitate prin excelenţă mobilă, vie, tulburătoare, specifică nebuniei, şi că această realitate contrastează puternic cu arcanele ideologice în care am vrea să o prindem.
Istoria utopiei psihiatrice este relativ recentă, dacă o comparăm cu istoria Utopiei. S-a născut în secolul Iluminismului, dar nu a atins cea mai desăvârşită formă de exprimare decât după Revoluţia franceză. Philippe Pinel, fondatorul psihiatriei ca ramură ştiinţifică a medicinei, este cel care a propus prima utopie psihiatrică. În 1802, a publicat Tratatul medico-filosofic al alienării mintale* în care prezintă modul de funcţionare a Spitalului Pitié-Salpêtrière (unde avea funcţia de medic-şef) şi, mai ales, în secţiunea a IV-a, intitulată „Supraveghere interioară şi Reguli de urmat în Instituţiile pentru alienaţi“ (p. 193-307). Nu vom insista asupra importanţei întregii opere a lui Pinel. Ceea ce trebuie mai curând spus aici este că pentru psihiatrie se întâmplă un lucru original şi foarte însemnat: spre deosebire de celelalte specialităţi ale medicinei, psihiatria se naşte odată cu instituţia care a putut – multă vreme – să o practice: azilul. Aşadar, explicarea imaginii ideale a acestei instituţii corespunde, în fond, circumscrierii chiar a nucleului teoriei psihiatrice. Vom vedea mai departe, în acest studiu, că imaginea instituţiei se modifică pe măsură ce schimbarea ideologiilor impune o altă imagine a nebuniei.
* Pinel, Philippe, Traité médico philosophique sur l’aliénation mentale, 2e édition, entièrement refondue et augmentée, Paris, Chez J. Ant. Bosson, 1809.
Găsim la Pinel esenţialul a ceea ce, mai târziu, va constitui principala idee a majorităţii psihiatrilor clasici: cultivarea şi, în acelaşi timp, ocultarea nebuniei, proclamarea şi contestarea ei.
„Distinşi călători, ne povesteşte Pinel, curioşi să viziteze ospiciul de alienaţi de la Salpêtrière, şi martori ai ordinii şi calmului care domnesc în general acolo, au întrebat miraţi trecând prin incintă: «Dar unde sunt nebunele?». Aceşti străini nu ştiau că făceau elogiul cel mai încurajator al acestei instituţii şi că întrebarea lor se referea la o deosebire foarte importantă faţă de alte ospicii unde bieţii alienaţi îngrămădiţi în dezordine şi la întâmplare, exasperaţi de brutala grosolănie a personalului de serviciu şi supuşi capriciilor derizorii sau ordinelor arbitrare ale unui şef inept şi indiferent, se află într-o continuă agitaţie şi nu emit decât vaiete, imprecaţii şi strigăte tumultuoase.“
Deşi prezentă în acel loc, nebunia nu apare ca atare, ea este şi nu este, în acelaşi timp, fiind supusă regulii de menţinere a ordinii. Pinel vorbeşte din perspectiva filantropiei, o atitudine ce implică deopotrivă generozitate şi superioritate faţă de „aproapele“ nostru, care constituie astfel obiectul unei atenţii (şi al unei vigilenţe!) edificatoare. Nu se poate ajunge la această prezenţă-absentă a nebuniei fără a prevedea o ordine a cărei riguroasă geometrie, asemănătoare unei bătălii între trupe aliniate, ne este prezentată mai departe. Într-adevăr, pentru ca maşinăria psihiatrică să funcţioneze corect este important să nu existe puncte de întâlnire între speciile ce alcătuiesc diferitele entităţi nosologice. Iată un rezumat al descrierii acelor locuri, aşa cum este făcută de Pinel (p. 195 et seq.): azilul Pitié-Salpêtrière are forma unei cruci formate din înşiruirea mai multor curţi înconjurate de „loje“ individuale. Curtea centrală este consacrată melancolicilor; la fel şi curţile din sud şi apus, pe când cele trei curţi de la răsărit sunt rezervate bolnavelor agitate: există „curtea idioatelor hoaţe“, cea a „furioaselor incurabile“, precum şi o a treia curte unde se află „bolnavele agitate“ a căror stare lasă speranţa unei vindecări. Apoi sunt alei ca cea „plantată cu tei unde se plimbă libere alienatele liniştite şi a căror manie a degenerat într-un fel de demenţă“ sau curtea interioară pentru „alienatele liniştite a căror boală este în declin“ etc. Dar, în interiorul clădirii, există şi un subsol. Acolo se află lojele pentru izolarea „persoanelor afectate de idiotism sau a celor care au ajuns la un fel de degradare prin dezmăţul cel mai neînfrânat şi prin uitarea completă a tuturor regulilor de pudoare şi decenţă: ceea ce ar necesita un loc potrivit pentru stoparea răspândirii acestui exemplu“.
Astfel, când parcurgem culoarele din Salpêtrière, mergem pe urma destinelor divergente: cele care urcă spre recâştigarea Raţiunii, dar şi cele care cad în demenţă. Însă, în această divină comedie a nebuniei, există şi un infern în care destrăbălaţii şi idioţii se găsesc laolaltă, fiindcă păcatul împotriva inteligenţei este de aceeaşi natură ca cel împotriva sexualităţii. Ambele păcate duc la excluderea din comunitatea umană şi la lipsa manifestării filantropiei. […]
În româneşte de GEORGETA CRISTIAN