În vremea războiului, prin 1943, a venit acasă Lucian Blaga (nu împlinisem zece ani). La noi, copiii nu erau excluşi de la recepţii, aşa că l-am văzut, am stat lângă el (aşa cum, în aceeaşi vreme i-am văzut şi pe M. Sadoveanu, şi pe Barbilian)… pot să confirm: din persoana lui Blaga emana o mare şi seducătoare linişte. O tăcere plină de bunăvoinţă şi conţinut îi era caracteristică. Îmi amintesc zâmbetul lui, plin de farmec, de gentileţe şi enigmatic. Cu toate astea, nu te putea intimida Blaga ( la vârsta mea ştiam deja că omul din faţa noastră era „cineva“). Sora mea mai mică, Măriuca, se purta ca o „sălbăticiune“ (spusese Sadoveanu), ca o tahitiană gauguinescă, avea părul lung şi ochii puţin traşi în sus, moşteniţi de la Irimeşti. Tatăl meu i-a spus arătându-l pe Blaga, aşezat în fotoliul de lângă telefon: „Uite, domnul ăsta este poet. Ştii tu ce-i un poet? — Un poet, a răspuns tahitiana, este un domn care scrie poezii pentru copii“. Blaga a continuat să zâmbească, amabil şi misterios. Mai târziu tatăl meu a spus, la masa de seară: „Blaga a fost foarte impresionat de definiţia Măriucăi“.
După câtva timp, poetul a publicat un volum de aforisme, Discobolul. Unul din ele mi-a sunat familiar (îl citez din memorie): „A filosofa este a răspunde cu mijloace mature la întrebări pe care şi le pun copiii“. Nu am putut să nu regăsesc în acele rânduri sursa inspiraţiei, răspunsul Măriucăi. Deplasarea subiectului (de la poezie la filosofie) era semnificativă… nu este filosofia blagiană o vastă poemă a cunoaşterii?
Tot în anii aceia (1946) am străbătut Transilvania. Era prin primăvară, înainte de foametea din România, ultima foamete din Europa, care a ucis sute de mii de ţărani. Urmele războiului erau pretutindeni — ruine, sărăcie. Chiar luxul era mizerabil. Am poposit la Sibiu. Împăratul Romanilor oferea un singur fel de mâncare: friptură de mistreţ.
Dincolo de sărăcie şi ruine, descopeream în Ardeal Occidentul. Turnuri gotice, biserici înconjurate de înalte ziduri, „scări, unghiuri, porţi“. Nici satele nu erau cele cunoscute de mine. Casele, cu parter înalt, îşi întorceau faţa de la noi, sugerând o viaţă secretă, nu lipsită de drame, gândeam. Pe unele case se înălţau cruci, semn că erau româneşti. Recunoşteam dialectul săsesc, accentul influenţat de tonalităţi româneşti. În unele locuri nu se auzea decât maghiara. Vizitarea Transilvaniei a fost prima mea călătorie în străinătate. Diversitatea de civilizaţie care făcea farmecul enorm al României mari era un concept prea abstract, aveam să-l prind mai târziu.
Înainte de-a înregistra acea amintire, preţioasă chiar dacă nu amănunţită, despre L. Blaga, Ardealul avusese un alt prototip în ochii mei, al lui Victor Iancu, discipol al tatălui meu. Era un Herr Doktor perfect, totdeauna corect îmbrăcat, cu vestă şi pantofi strălucitori. Era ţărănist: odată a venit de la dl. Maniu care transmitea că angloamericanii nu vor abandona niciodată „ţara în mâna ruşilor“. Iancu a plătit această informaţie cu ani de închisoare. Nu ştiu bine de ce dar, mai târziu, citind Faust mi l-am reprezentat pe discipolul corect dar fără imaginaţie, Wagner, sub chipul lui V. Iancu.
Alţii se străduiau să-l creeze pe Euphorion, încântătorul copil, menit unei sorţi tragice. Născut din unirea lui Faust cu Elena a Troiei, Euphorion avea să cadă, victimă a temerităţii sale, ca un alt Icar. Nu ştiu dacă s-a remarcat îndeajuns semnificaţia tragică a „Proiectului Euphorion“ (revista pe care au dorit să o creeze). Poate că ştiau într-un anumit fel că, înzestraţi cu daruri strălucite, erau meniţi unui amar destin. Blaga, el însuşi persecutat, nu-i putea ajuta. Au ştiut să se ascundă, un timp, în slujbe obscure (ca Balotă, ca Negoiţescu), în exilul intern (ca Doinaş, opt ani profesor la ţară, în preajma locurilor natale). Pentru ei, prin 1945, viaţa răsunase ca o făgăduinţă de victorie. Şi iată că istoria îi trântea, să se facă una cu pământul.
Nu erau distruşi. Lunga noapte polară a anilor cincizeci a avut arătări boreale. Mai ales după ce teroarea părea că diminuase, prin 1955, au prins curaj, visând la o carieră, năzuind să devină ce se simţiseră pregătiţi să devină, liderii unei generaţii.
Şi pentru ei, nu încape îndoială, realizarea de sine se poate săvârşi numai în capitală. Frumosul, temeinicul, solidul Ardeal face din ei în chipul cel mai natural români europeni: dar realizarea se produce în Capitală. Există aici o veche şi mişcătoare tradiţie: chiar pentru Budai Deleanu, referinţa e dincolo de Carpaţi; mai devreme, pentru comunităţile româneşti — constructorii Bisericii Negre („belgerei“, şcheenii) centrul este în tărâmurile incerte de la sud de munţi.
[…]Din toate generaţiile care au trăit în vremea comunismului românesc, a lor, a celor de la Cercul Literar, a fost cea mai expusă. Generaţia Sadoveanu a triumfat, salvându-şi renumele în ciuda concesiilor enorme. Generaţia Blaga a cunoscut destine diferite, dar opera ei era aproape desăvârşită. Generaţia Ionesco a dat un tribut excepţional exilului, a creat un renume fără precedent României. Generaţia Doinaş a fost, mai mult decât oricare, aceea care a suferit presiunea şi şantajul, asupra căreia cizma imundă a poliţismului ideologic s-a exercitat mai cu furie. Prea tineri pentru a fi încropit ceva înainte de dictatură, prea vârstnici pentru a debuta atunci când, în sfârşit, au putut să ia cuvântul, au fost torturaţi moral… au făcut ce au ştiut, cât de bine au putut, în aceste condiţii… au strălucit… dar nu au rămas străini de zona obscură.
Destinul lor are ceva covârşitor. Împotriva lui Euphorion s-a petrecut o tentativă de asasinat. Omorul a eşuat, dar a lăsat urme indelebile pe trupul divinului copil.