Cu toate că în contribuţiile mai recente despre tânăra generaţie intelectuală interbelică se regăsesc abordări care nuanţează mult imaginea acesteia, totuşi observăm că, în continuare, atenţia este axată cu precădere asupra punctului culminant de afirmare a unei anume părţi a acesteia şi asupra influenţei exercitată de Nae Ionescu şi înregimentării (sau nu) pe linia legionară a unor reprezentanţi. „Generaţia ‘27“, Criterionul, sprâncenele mefistofelice ale lui Nae, articolele legionare ale lui Eliade, Cioran şi Noica sunt, evident, subiecte foarte interesante, spectaculoase, fascinante pe alocuri. Dar ele nu epuizează deloc discuţia asupra tinerei generaţii in terbelice şi, prin selectivitatea cu care este restrânsă focalizarea recuperărilor istorice, pun în pericol atât imaginea de ansamblu a problemei în cauză cât şi imaginea foarte nuanţată care se obţine dacă ne smulgem fascinaţiei exercitată de „eseişti“ şi privim mai alăturea, la alţi membri ai generaţiei, la alte momente, la alte surse istorice decât articolele programatice ale acestora.
Se consideră, de pildă, că tânăra generaţie s-a constituit abia în 1927, luându-se ca punct de plecare o serie de articole semnate de Mircea Eliade în Cuvântul. Sigur că respectivele articole sunt semnificative, însă focalizarea pe acest eveniment editorial are o seamă de neajunsuri. Cel mai important este că nu ţine seama de ce a existat înainte de 1927, creând impresia că „ofensiva tinerilor“, a avut loc abia din acel an sau, cum dă impresiaun alt istoric, că ar fi un fenomen tipic deceniului 4 interbelic. Impresia este înşelătoare, poate chiar eronată. Există un „înainte“ de 1927, ca şi un „după“ (ce nu se reduce la intrarea în legionarism a unor „tineri“). Un alt mare neajuns este că focalizează interesul faţă de tânăra generaţie interbelică doar asupra unui cerc restrâns al „ucenicilor“ lui Nae Ionescu şi asupra acestuia însuşi. Există însă şi generaţia „monografiştilor“, de pildă, concentrată în jurul lui Gusti şi, în general, problema curentelor care au traversat tânăra generaţie e mai nuanţată şi merită a fi rediscutată. Uneori, cele două cercuri de tineri se suprapun în proiecte comune, cum a fost Criterionul, alteori se macină sau se dizolvă în direcţii antagonice în chiar miezul lor. Şi, în fine, ne raportăm deseori la tânăra generaţie prin intermediul unor şabloane ideologice (cât de democraţi sau nedemocraţi au fost) căutând o explicaţie pentru derivele totalitare. O privire mai îndeaproape şi mai din interior a acelei generaţii ne poate ajuta să avem o perspectivă mai nuanţată a problemei derivelor totalitare şi a răului ca tentaţie.
Vom căuta să atingem în articolul de faţă trei puncte: 1) etapele parcursului tinerei generaţii; 2) curentele tinerei generaţii aşa cum le-au văzut Vulcănescu şi Golopenţia; 3) starea sa de spirit.
Un parcurs mai complicat
Etapa începutului furtunos (1921-1928)
Încă înainte de 1927 avem o istorie consistentă a tinerei generaţii studenţeşti, atât la nivel de mase studenţeşti cât şi al elitei afirmată publicistic sau în domeniile de specialitate. La nivelul asociaţiilor studenţeşti, relevantă este o mişcare de mase cu puternic caracter politic: UNSCR (Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români). Radicală, „antisistem“ şi antisemită, UNSCR a fost tolerată de autorităţile de stat, în pofida celor universitare, cu scopul probabil de a fi remorcată şi manipulată politic. UNSCR îşi face din tulburările antisemite din 1922 actul originar de naştere, din numerus clausus revendicare principală, din Codreanu şi ai lui eroii reprezentativi şi din A.C. Cuza mentor. Este, în mod evident, alcătuită din studenţi care vor să acţioneze politic. Starea de spirit este conflictuală şi anarhică, UNSCR fiind compus din mai multe curente studenţeşti, având însă în comun conştiinţa şi obiectivul luptei politice „naţionaliste“. Mişcarea Legionară, iniţial, e doar un curent printre altele, dar cel mai radical şi mai închegat dintre toate. Celălalt curent este format din studenţimea fidelă LANC-ului (Liga Apărării Naţional-Creştine) condus de Cuza. Curentele uneseceriste au acelaşi fond ideologic, îşi dispută doar supremaţia asupra maselor studenţeşti. Treptat, mişcarea legionară se afirmă tot mai pregnant sfârşind prin a domina UNSCR (care activa în toate universităţile din ţară, nu doar din Bucureşti). De la bun început, Legiunea lui Codreanu a activat pe multiple niveluri sociale, fără să se restrângă la studenţi, punând un accent mare pe organizare.
În paralel şi contrast cu UNSCR, îşi face apariţia pe scena studenţească, timid, ASCR sau Asociaţia Studenţilor Creştini Români. Este locul de „debut“ pentru Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Sandu Tudor, Eugenia Axente, mai târziu pentru Paul-Costin Deleanu, Arşavir Acterian, Horia Stamatu ş.a. Cu o activitate bogată dar total a-politică, ASCR-ul pune pentru prima oară, mai ales prin Vulcănescu şi Sterian, problema crizei generaţiei tinere, a efectelor destructurante ale războiului mondial, a conflictului cu bătrânii, a re-descoperirii ortodoxiei. ASCR este identificat deseori, de radicalii de la UNSCR, drept un adversar ideologic. De altfel, prin Vulcănescu, ASCR condamnă violenţele din timpul tulburărilor studenţeşti antisemite. Trebuie notat faptul că re-descoperirea ortodoxiei de către ASCR nu se face doar prin influenţa lui Nae Ionescu, cel puţin în accepţia lui Vulcănescu, ci şi prin contactul realizat cu exilaţii ruşi, pe care îi va reîntâlni şi la Paris, în timpul studiilor doctorale. Pentru acelaşi Vulcănescu, ASCR ar fi trebuit să se remarce prin independeţă şi ne-înre gimentare la remorca vreunei organizaţii sau a statului şi bisericii insti tuţionale, refuzând, în acelaşi timp, relativismul, prin asu marea unei identităţi ortodoxe. Tot aici Vulcănescu are ideea organizării unor dezbateri ale membrilor asociaţiei, „în deplină libertate de gând“, susţinute de două părţi, „unul nou şi unul vechi“, pentru a introduce discuţia ulterioară. Un cadru care, fără să mai fie circumscris tematicii creştine, pre-vesteşte formatul dezbaterilor din Criterionul de mai târziu.
În această perioadă se fac cunoscuţi cei doi profesori cu mare priză la tineretul studenţesc: Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Dacă despre primul s-a mai discutat (mult, nu neapărat şi foarte bine), al doilea e văzut mai degrabă ca o personalitate de „nişă“, deşi influenţa şi rolul jucat în mediile studenţeşti a fost reală şi considerabilă. D. Gusti are propria sa abordare a crizelor studenţeşti, demarând o anchetă sociologică şi încurajând deschiderea unui Oficiu Universitar care să ofere informaţii dar şi burse sau diverse facilităţi sociale studenţilor săraci. Ambele acţiuni sunt realizate prin ASCR. Este de notat că, pe atunci, Nae Ionescu condamnă violenţele UNSCR de la Oradea (1928) şi critică, sesizat de Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian, curentul care ideologizează ortodoxia, transformând-o în ortodoxism.
Etapa afirmării publice (1928–1933)
Căutările tinerei generaţii — elita studenţilor — se coagulează în mai multe proiecte cu rezonanţă publică. În orice caz, tendinţa generală este de a depăşi cadrul universitar şi de a „cuceri“ arena opiniei publice cu o voce distinctă. Între timp, în cadrul maselor studenţeşti, Legiunea cucereşte definitiv UNSCR-ul.
Lui Vulcănescu (n. 1904) şi Sterian (n. 1904) li se alătură, revenit din SUA, Petru Comarnescu (n. 1905). Generaţia imediat următoare este alcătuită din Mircea Eliade (n. 1907), Constantin Noica (n. 1909), Anton Golopenţia (n. 1909), Eugen Ionescu (1909), Octavian Neamţu (1910) şi Emil Cioran (n. 1911). Sigur că sunt mai mulţi, enumerarea nu e nicidecum exhaustivă (la un moment dat îşi face apariţia şi H.H. Stahl — n. 1901), însă am selectat câteva nume relevante. Vulcănescu şi Sterian fac parte atât din cercul monografic gustist (Vulcănescu având deja o poziţie de autoritate) cât şi din apropiaţii lui Nae, lucrând, o perioadă, la Cuvântul, tribuna publică a profesorului. Comarnescu îl cultivă şi el pe Gusti, participă la seminarul de sociologie al acestuia, scrie articole pentru Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, dar el e independent, pe cont propriu. Eliade şi Cioran, consemnaţi episodic ca invitaţi ai seminarului de sociologie pentru a prezenta lucrări, nu participă, propriu-zis, la fenomenul monografic. Ei sunt „năişti“, Eliade având statură aproape programatică. De cealaltă parte, Golopenţia şi Neamţu, monografişti în plină afirmare, sunt cei care caută cel mai insistent să valorifice curentul „tinerei generaţii“ gustiste într-o formă coerentă.
Ce reuşeşte să materializeze această generaţie din multelele ei proiecte? Comarnescu menţionează o anume Grupare Intelectuală (1928), în care îi enumeră, printre alţii, pe Eliade, Vulcănescu, Sandu Tudor, Noica (Comarnescu, 2003: 7). Nu am găsit o activitate concretă a acestei Grupări, însă ea este deja curtată politic: Goga tatonează terenul pentru o eventuală arondare, Vulcănescu, purtător de cuvânt informal, conform C. Noica, îl refuză (Diaconu, 2001: 12). În 1932 aflăm de existenţa grupării Forum, cu o activitate destul de intensă, ce consta mai ales în conferinţe ale „tinerilor“. Temele sunt legate de problematica timpului (inclusiv de tema tinerei generaţii) şi variate: Comarnescu ţine o conferinţă despre „Centrele de interes mondial“, Sergiu Condrea despre „Explicaţia timpului nostru“, Vulcănescu despre „Un nou medievalism economic“ ş.a. Cel mai important „succes de casă“ îl înregistrează Eliade — conferinţele Forum nu erau cu intrare liberă, ci pe bază de bilet (Comarnescu, 2003: 34) cum vor fi, de altfel, şi cele de la Criterion. Discuţiile pornite la aceste conferinţe se prelungeau, deseori, la Gambrinus, un local cunoscut în epocă.
Încurajaţi de audienţă şi dornici să activeze mai organizat, protagoniştii acestor evenimente încep să discute despre un „sindicat intelectual“, precum şi de o revistă şi editură proprie, şi care avea ca variante de titlu Daphne, Argonauţii sau Criterion. Până la urmă, gruparea rămâne la ultima denumire. „Experimentul“ Criterion, ale cărui conferinţe inedite sunt relativ cunoscute şi asupra cărora nu vom insista mai mult, durează din octombrie 1932, când debutează spectaculos cu o temă-dinamită (Lenin) până în ianuarie 1934, când se destramă după asasinarea lui I.G. Duca. Este notabil însă faptul că simpozioanele, organizate astfel încât să abordeze din perspective cât mai variate tema în dezbatere, au câte un „bătrân“ invitat pentru a le prezida. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Mihail Manoilescu sunt personalităţile pe care le regăsim la conferinţele Criterion, invitate de tineri care lucrau şi urmau mai tinerilor profesori N. Ionescu şi D. Gusti.
Monografiştii încearcă să se afirme autonom, existând proiectul unei reviste proprii de audienţă mai largă decât cea strict academică intitulată Gând şi Faptă. Până la urmă proiectul nu se concretizează, D. Gusti fiind foarte indecis şi ezitant în proiectele sale, neputând fi, astfel, folosit ca o trambulină de lansare, iar unii reprezentanţi ai monografiei — O. Neamţu, Vulcănescu, Golopenţia într-o primă fază, vor colabora la Dreapta, văzută ca o potenţială ocazie pentru exprimarea publică a ideilor „monografiştilor.“ În această perioadă rolul celor doi mentori — D. Gusti şi N. Ionescu — devine tot mai vizibil public şi mai expus mizelor politice, într-un mod propriu fiecăruia: profesorul de filosofie face din Cuvântul o armă mediatică de temut şi se apropie de mişcarea legionară, Gusti devine ministru al Instrucţiei şi Cultelor în guvernarea ţărănistă.
Etapa risipirilor şi înregimentărilor (1934–1939)
Este perioada destrămărilor şi a individualizărilor accentuate, a accentuării conflictelor politice, a unui scapă cine poate. În schimburile epistolare dintre Anton Golopenţia, aflat în studii în Germania, şi Petru Comarnescu sau Brutus Coste, atmosfera de dezintegrare a „tinerei generaţii“ este cât se poate de evidentă, evocată pe un ton aproape depresiv în special de amfitrionul de la Criterion. „Mişcarea tineretului este peste tot în dezagregare“, scrie acesta în ianuarie 1935, incluzând aici şi Garda de Fier (Golopenţia, 2004: 209). Iar Brutus Coste crede, în octombrie 1934, că şi „grupul monografic a încetat să mai formeze un număr de oameni legaţi între ei“.
Încercarea câtorva membri ai elitei tinerei generaţii de a consacra revista Criterion se soldează, iarăşi, cu un eşec major şi cu un conflict care amestecă atât năişti cât şi gustişti, prin atacurile calomnioase ale cotidianului Credinţa (condus de Sandu Tudor şi Zaharia Stancu) asupra lui D. Gusti, monografiştilor şi criterio niştilor. În urma acestei campanii Mircea Vulcănescu şi Petru Comarnescu, principali animatori ai Criterionului, nu se vor mai implica niciodată în acţiuni similare ca anvergură de valorizare a „tinerilor“. Comarnescu crede că sfârşitul Criterionului este opera atât a fasciştilor cât şi a masonilor, bănuind şi lucrături ale unor agenţi ai Siguranţei. Alături de ceilalţi, crede că sunt „ţintele mârşavelor atacuri din presa stipendiată de masoni, legionari, afacerişti. (…) Este o lovitură dată de fapt împotriva generaţiei, a unor fruntaşi ai generaţiei noi, care trebuie loviţi ca să nu devie prea tari. Se unesc împotriva noastră masonii (…) cu naţionaliştii bestiali (…) şantajişti şi escroci, agenţi ai poliţiei, bătăuşi ai clicilor rasiste, masoni afacerişti. “ (Cormanescu, 2003: 130—131). Vulcănescu, în schimb, se îndepărtează o perioadă de Nae Ionescu, pe care îl consideră responsabil indirect, prin articolele sale din Cuvântul, pentru asasinarea lui I.G. Duca, dar şi de anturajul său, pentru lipsa unei delimitări de atacurile lui Sandu Tudor. Ulterior, se distanţează şi de latura intervenţionistă tot mai accentuată a acţiunilor lui Gusti, preferând „ştiinţa pentru ştiinţă“ şi nu pentru educaţia culturală. Grupul monografiştilor se adânceşte în rivalităţi interne, tensiuni, unele din ele sfârşindu-se în dizidenţa legionară de la Rânduiala — revistă a lui Ernest Bernea, D. Amzăr ş.a. În ciuda rivalităţilor, Şcoala lui Gusti rămâne activă şi prolifică, beneficiind şi de subvenţiile venite prin Fundaţiile Regale, editând revista Sociologie românească. De altfel, D. Gusti devine tot mai important pentru Regele Carol al II-lea, ocupând funcţia de director al Fundaţiilor şi pregătind proiectul Serviciului Social, prin care monarhul fascist căuta să contracareze influenţa mişcării legionare în rândul tineretului.
Nae Ionescu a intrat şi mai adânc în „vâltoarea care avea să-l dea la fund“ (Vulcănescu, 2005: 500), sfârşind prin a fi arestat din nou, alături de alţi lideri legionari, în lagărul de la Miercurea Ciuc. Garda de Fier se conturează tot mai mult ca o forţă politică ce controlează mişcarea studenţească şi care devine principalul rival al Regelui Carol. Câţiva „năişti“ cunoscuţi, ca Eliade sau Cioran, se apropie de legiune. După câteva încercări de arondare a acesteia, regele decide represiunea, care se va repercuta şi asupra mişcării studenţeşti: UNSCR este desfiinţată, au loc exmatriculări în masă, închiderea căminelor pentru o perioadă.
Prin urmare, în această etapă, se poate observa că eşecul conturării unei platforme autonome, independente, a „tinerei generaţii“ duce fie la asumarea unui traseu mai degrabă pe cont propriu, fie la înregimentarea într-o organizaţie structurată, care părea să aibă, în epocă, avantajul unui pol de putere, vehicol posibil de ascensiune politică, fie la o combinaţie între aceste două atitudini. Migraţiile bruşte ale unora de la stânga la dreapta, de la monografie la legionarism, de la Gardă la Frontul Naţional, arată atât o derută cât şi o încercare de „plasare“ în rândurile actorului politic care ar fi putut fi câştigătorul momentului istoric.
O generaţie mai complexă
Dincolo de „generaţia ‘27“ ca moment istoric de-contextualizat, focalizarea cade pe curentul năist, prezentat ca un fel de trăirism eseistic ortodoxist şi naţionalist sau autohtonist, anti-paşoptist. Fără îndoială, sunt elemente comune introduse de Nae Ionescu în ideile dezbaterilor epocii, însă la o privire mai atentă vom descoperi că „tinerii“ înţelegeau într-un mod foarte propriu aceste noţiuni şi că nu exista o unitate ideatică. Prin această operaţie de categorisire facilă se ocultează însă nu doar alte curente, ci şi modul în care personalităţi marcante ale „tinerei generaţii“ percepeau chiar în epocă. Pornind de la campaniile monografice ale lui Gusti, de pildă, pentru Vulcănescu problema esenţială a României interbelice este clivajul cultural, social şi etnic între oraş şi sat.
Tot Mircea Vulcănescu, deseori citat însă foarte puţin preluat în ana lizele mai aprofundate pe care le-a realizat pe subiectul tinerei generaţii, are o altă părere despre „ortodoxismul“ multor năişti. Pentru el, curentele tinerei generaţii, din punct de vedere al raportării lor la spiritualitate, se încadrau în mai multe direcţii: cea propriu-zis ortodoxă, înţeleasă în sens tradiţional, „ca viaţă duhovnicească“, enumerând pe Sandu Tudor (articolul e scris doar cu câteva luni înainte de campania calomnioasă a acestuia împotriva sa şi a altor criterionişti), Paul Sterian, P.-C. Deleanu (ulterior înrolat în legiune), G. Racoviceanu şi el însuşi, generată de Nae Ionescu şi Nichifor Crainic. O altă direcţie era cea a „naţionalismului integral“ (formulă folosită, de altfel, de studenţii de la UNSCR), în care enumeră pe C.Z. Codreanu, O. Goga, Manoilescu, P. Şeicaru, dezvoltată sub autoritatea lui N. Iorga şi A.C. Cuza. Printre „tinerii“ care s-ar încadra în acest curent, enumeră, pe atunci, pe D. C. Amzăr, V. Băncilă, M. Polihroniade şi pe A. Golopenţia. Prezenţa unor personalităţi care nu sunt legionare în cadrul acestui curent se explică prin faptul că tipologia lui Vulcănescu nu ţine seama de angajamente politice şi nici măcar de identitate ideologică în sens tare, ci de câteva criterii legate de raportarea la spiritualitate a tinerei generaţii. Naţionalismul integral e definit, astfel, ca definirea grupului social în funcţie de naţiune, nu de clasă (ca marxiştii) şi de primatul acordat acţiunii politice faţă de viaţa spirituală. Direcţia neoclasică umanistă, apropiată de stânga fără să fie materialistă, este identificată la Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Dan Botta şi Constantin Noica, fiind „patronată“ de Tudor Vianu şi Camil Petrescu. Despre ce-a de-a treia categorie, a „agonicilor“, sau a spiritualităţii „noi, revoluţionare“ (nu în sens politic), Vulcănescu scrie că ar fi „poate cea mai numeroasă printre cei care ţin astăzi condeiul“, fiind reprezentată de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petru Manoliu, „cu toate deosebirile lor de amănunt“. Nota comună a acestora era „negaţia şi tragicul unei îndoieli care se vrea depăşită în recunoaşterea unui om nou, care încă nu se arată“ (Vulcănescu, 2005: 14—23).
Aceste clasificări vor fi reluate în articole ulterioare despre tânăra generaţie, unde Vulcănescu adaugă altele, analizând tendinţele acesteia raportat, de această dată, la politică. Fără să fie vorba nici aici despre politică în sens partinic sau ideologic, ci într-un sens al lui „ce-i de făcut?“ în faţa crizei existenţi ale/istorice/sociale de după primul război mondial, al atitudinii adoptate de „tineri“ care poate duce, într-un final, şi la angajamente politice concrete.
Vulcănescu distinge patru atitudini experimentate de tineri: izolarea, „retragerea în turnul de fildeş, refuzul preocupărilor politice şi sociale“; activismul prin disperare, tipic pentru cei care „se aruncă, fără să ştie clar în ce scop, în braţele unei credinţe fanatice, la modă, pe care nu o mai discută, şi unui şef căruia i se supun orbeşte. Adoptă o discplină militară. (…) Acest fanatism îi face uneori îndârjiţi, alteori le răpeşte discernământul. Şi câteodată omenia.“; şi istorismul prin resemnare, care ar însemna un activism modest, moderat, lucid, care încearcă mai întâi să înveţe realitatea de pe teren şi, ulterior, să acţioneze, care poate presupune îndeplinirea datoriei profesionale sau un angajament politic sceptic. Această atitudine este pusă în contrast atât cu cea anterioară, cât şi cu cea „agonică“ şi trăiristă sau experimentalistă a unor Eliade şi Cioran. Fără să exemplifice, dar po lemizând cu Polihroniade, este limpede că, scriind despre activismul prin dis perare, Vulcănescu are în vedere mişcarea legionară. Cât priveşte „istorismul prin resemnare“, ale cărui ris curi le vede mai ales în acomodarea cu starea de fapt, îl identifică, în mod vizibil, cu pro pria sa atitudine şi cu „tineretul românesc grupat în jurul şcoalei ro mâne de sociologie, de sub conducerea d-lui prof. Gusti“. (Vulcănescu, 2005: 680-705)
E un loc rar în seria textelor despre această problematică în care Vulcănescu defineşte şcoala sociologică drept un curent în sine din cadrul tinerei generaţii. Sarcina acestui grup ar fi „cunoaşterea amănunţită a realităţii româneşti“ pentru a putea „să înlesnească viaţa acestui neam“. Menţionând acţiunile de culturalizare duse de echipele studenţeşti ale Fundaţiilor Regale, Vulcănescu vede util ajutorul pe care îl pot da tinerii în chestiunile materiale ale vieţii rurale (igienă, construcţii, etc.), însă, „în ce priveşte cultura satelor — împotriva a ceea ce se crede îndeobşte — studenţii nu au decât de învăţat de la sate.“ Altfel, dacă se va forţa o intervenţie înainte ca tinerii să ajungă să cunoască această cultură proprie a satului, se va zdruncina „singurul bun tradiţional ce a mai rămas viu până astăzi, fără a putea pune nimic în schimb.“ Este limpede că tendinţele identificate de Vulcănescu în tânăra generaţie nu se suprapun, ci se intersectează. De pildă, Eliade şi Cioran, fără a fi în categoria „naţionalismului integral“, agonici şi trăirişti, ajung totuşi să se înregimenteze politic într-o mişcare a activismului prin disperare.
Anton Golopenţia intră şi el, ca şi majoritatea membrilor şcolii de sociologie, deşi diversă ideologic, la categoria istorismului prin resemnare. Dar Golopenţia însuşi era adânc preocupat de problema tinerei generaţii, încercând chiar să elaboreze un îndrumar pentru tinerii români, de această dată nu doar ca elită intelectuală ci ca tinerime din diferitele straturi sociale. Însă el ajunge să fie activ pe această temă într-o perioadă critică, spre a doua jumătate a anilor ‘30, când asistă deja, plecat la studii în Germania, la sfârşitul Criterionului şi al tentativelor (inclusiv proprii) de a încropi o „mişcare“ monografistă a tinerilor. Corespondenţa sa pe aceste teme, cu Petru Comarnescu, Brutus Coste, D. Gusti şi alţii, oferă informaţii foarte importante pentru această problematică, scandalul Credinţa vs Criterion şi Gusti precum şi pentru starea de spirit a celor implicaţi.
Într-o scrisoare către Comarnescu, Golopenţia afirmă necesitatea unui curent al tinerei generaţii diferit de „eseiştii renunţării“ (evident, întruchipaţi mai ales de Eliade şi Cioran), punându-şi problema cât de reprezentativi sunt aceştia pentru „tinerii cu ocupaţii nescriitoriceşti“ (avocaţi, funcţionari, ofiţeri etc.); de asemenea, preconiza o abordare regională a tinerimii române, pentru a se putea ob ţine o „imagine tip a studentului din fiecare provincie“ (Golopenţia, 2004: 194). Într-o altă scrisoare, Golopenţia face distincţia clară între „monografişti“, „eseişti“ şi „gardişti“. Singurii care ar putea aduce un „îndreptar chibzuit“ în această temă ar fi, desigur, monografiştii, care ar putea îndeplini sarcina de „aducere la românie a tineretului“. (Golopenţia, 2004: 17). Eseiştii erau un fenomen prea literar, până la urmă suspectat a nu avea influenţă asupra maselor largi de tineri, iar gardiştii reprezentau o alternativă a „tehnicii de conspiraţie şi a agitaţiei politice“ (Golopenţia, 1999: 278).
Scriind lui H.H. Stahl, Golopenţia reia ideea identităţii aparte a monografiştilor şi face următoarea descriere interesantă a stării de fapt a tinerimii intelectuale române: „Trebuie ca monografiştii să scoată ceva din atitudinea lor, revoluţionată prin contactul cu realitatea. De vreme ce se socotesc deosebiţi de „eseiştii“ din fruntea genera ţiei şi nu sunt nici „gardişti“, au datoria să afirme formula lor. Tineretul de la noi e mai dezorientat decât oricând şi viitorul ţării tot mai negru. (…) Pe cei tineri îi destramă flăcăi, ce sunt indieni în România, sau americani, sau franţuji, sau nemţi şi fac publicitatea intimităţilor lor de dezechilibraţi superiori. Alţii îi fanatizează fără a le putea arăta drept ţel altceva decât trei formule reci: Gardiştii.“ (Golopenţia, 1999: 320).
Într-o ciornă a unei scrisori către D. Gusti, datată octombrie 1935, Golopenţia susţine necesitatea extinderii experimentului echipelor studenţeşti regale pentru a transforma stagiul în cadrul acestora într-unul obligatoriu pentru toţi studenţii pentru obţinerea diplomei de studii (lucru realizat, de altfel, prin Legea Serviciului Social din 1938). Scopul era de mobilizare şi educare a tineretului astfel încât acesta să nu mai fie atras în acţiunea „exclusiv politică a centrelor studenţeşti“ (adică a UNSCR, dominat de legionari după cum am arătat mai sus). De asemenea, Golopenţia propunea universităţi populare, şcoli superioare ţărăneşti, tabere de muncă, „şezători“ etc. De fapt, sociologul nu a făcut decât să observe potenţialul de mobilizare al tineretului din şcoli şi universităţi, precum şi vocaţia „misionară“ a studenţilor acelor timpuri, un potenţial de care profitase, până în acel moment, doar Mişcarea Legionară. Când Regele Carol al II-lea se va decide, într-un final, să pună în aplicare un proiect similar, prin Serviciul Social, va fi mult prea târziu.
Prin urmare, lucrurile au stat mult mai nuanţat decât avem acum tendinţa să judecăm lucrurile, simplificând schematic, tematica tinerei generaţii, redusă doar la grupul de „eseişti“ influenţaţi de Nae Ionescu şi de deriva lor legionară, puşi în contrast cu ceea ce se consideră a fi „lucizii“ sau „democraţii“ epocii, respectiv Petru Comar nescu sau Eugen Ionescu. Imaginea este, la o privire mai atentă, un mozaic dezordonat, haotic, de personalităţi care, cu excepţia unor concepţii generale, unor noţiuni comune, nu au o viziune comună. Mărturiile epistolare ale vremii, jurnalele unor personalităţi ne arată că, în ciuda unui sentiment de apartenenţă la aceeaşi generaţie în căutare de afirmare a identităţii sale, în ciuda escapadelor cu amicii la Gambrinus sau Corso, tinerii noştri se simt, de fapt, singuri, mai ales când depăşesc perioada studiilor şi trebuie să-şi găsească un loc în societate.