Faptul de a-ți scrie propriile texte literare pe ordinator, prin ordinator, cu ordinatorul (cred că toate aceste prepoziții sunt valabile și pot fi simultan asumate) nuanțează doar altfel starea și statutul de autor, sau produce o adevărată mutație în această stare și în acest statut? Iată o întrebare la care oricât de simplă și cu răspuns previzibil le-ar părea multora nu se poate răspunde decât în numeroase și contradictorii feluri, la limita extremă situându-se ideea unei revoluții a poiesis-ului însuși. O anchetă întreprinsă de grupul de poietică din cadrul catedrei de limba franceză a Universității din Craiova, anchetă recent lansată pe Internet, în limba franceză, și la care au răspuns numeroși scriitori de expresie franceză din toată lumea, ce recurg într-o mai mare sau mai mică măsură la ordinator spre a-și scrie opera, arată că fiecare dintre ei a trăit în alt fel această experiență. Dar nu despre experiența lor vreau să vorbesc, deși mi se pare util să o invoc aici, ci despre propria-mi experiență în raport cu ordinatorul.
Posed acest obiect, el tronează chiar maiestuos, ca o zeitate încă nu tutelară în casa mea, parcă împodobind-o, parcă urâțind-o, parcă aparținându-i, parcă rămânându-i străină. Aceasta e relația, și îmi spun că poate ar trebui să mă întreb de ce, mai ales că a trecut ceva timp de când lucrurile rămân în acest stadiu, într-o bizară suspensie. Aș spune că e o relație de coabitare, care poate este și viitorul o va arăta una de trecere spre o altă epocă din viața mea. Așa cum o nouă epocă a deschis mașinuța Olivetti, verde și extraplată, cea spre care mă îndrept de fiecare dată când am obligația, sau simt nevoia irepresibilă să scriu un text, cea pe care chiar scriu acum acest text, marea rivală în ciuda dimensiunilor ei modeste și a gradului de uzură avansat a falnicului și nou-nouțului meu ordinator. Încerc să-mi provoc ceva ce s-ar putea numi memorie afectivă (operație din capul locului sortită eșecului) pentru a-mi aminti starea trăită de mine când am trecut de la creion, stilou, pix la mașina de scris. Am făcut-o fără nici un fel de «lecții», pe bâjbâite și în chipul cel mai natural, «așa cum mi-a venit» și acum scriu, după treizeci de ani, tot numai cu două degete , iar coordonarea dintre pulsiunea scripturală și mecanica mișcării prin care îmi angajam, altfel, întregul trup, a ajuns
să-mi condiționeze starea de poiesis. (Toate aceste detalii îmi sunt restituite de o memorie voluntară, ceea ce înseamnă că îmi scapă tocmai partea cea mai vie și mai adevărată.)
Nu-mi mai pot scrie textele decât la mașină (ce mutație s-a produs?), textele în proză, căci poemele mi le scriu tot de mână. De ce? Se poate oare găsi un răspuns la asemenea întrebare? (Mulți dintre «subiecții» anchetei pe Internet spun că deși folosesc în mod curent ordinatorul, își scriu în continuare cu creionul, stiloul, pixul textele literare.)
Teoretic, saltul de la mașina de scris la ordinator ar trebui să se facă ușor, și totuși, în cazul meu cel puțin, nu este așa. O dificultate mă reține în ciuda tuturor «facilităților» oferite de ordinator , parcă de netrecut. De ce natură poate fi ea oare? Oricum, nu de natură tehnică în sensul strict al cuvântului. Ține de generație? În orice caz într-o anumită măsură. Dar în ce măsură? Se ajunge până la un blocaj mental?
În fața dependenței aproape totale cea față de «inițiativele» mașinii de scris era mult mai mică, și încă și mai mică era cea față de inițiativele seriei pană/creion/stilou/pix de «hachițele» tehnice ale ordinatorului, «spiritul creator» se poate retrage în sine până la dispariție. Dar el poate fi și stimulat de acest nou mod de a face care, dacă ordinatorul este utilizat în multiplele lui registre și nu este transformat într-o simplă mașină de scris, îl poate pune în situația de a construi, de a fabrica (în cel mai pur sens valéryan al termenului) o altă literatură, căci printr-o simplă, scurtă comandă se poate realiza acel «champ des possibles» de care vorbea Proust și pe care l-a teoretizat cu insistență Valéry. Începând cu explorarea deloc neglijabilă a aspectului grafic al textului (punere în pagină, tipul de caractere, combinația, jocul lor etc.) și terminând cu permutarea infinită a părților lui alcătuitoare, totul îi dă autorului sentimentul de a avea acces nelimitat și instantaneu la virtualitățile textului său pe cale de a se face, pe care le realizează, le actualizează doar printr-o mișcare a degetelor.
Un individ cu vocație auctorială, dar și performant în privința manipulării ordinatorului, poate astfel intra în vertijul unui text niciodată terminat, niciodată definitiv, vertij intuit, și trăit de Flaubert în chip atât de dureros. În mod mult mai acut decât autorul care folosește unelte din seria pana/creionul/tocul/stiloul/pixul/mașina de scris, el are evidența unui text care se face și se desface întruna, evidența creației ca proces și ca relație biunivocă între text și autorul lui. Făcând și mai palpabilă dimensiunea acțiune, materialitate gestuală a acțiunii din orice creație literară, radicalizând ceea ce rămânea în bună măsură ocultat în «clasica» ordine a facerii auctoriale pe care emblematic o putem numi «creionul și hârtia», ordinatorul folosit ca unealtă scriitoricească poate în mod imprevizibil contribui la verificarea, la confirmarea unor teze ale noii teorii literare, ba, mai mult chiar (de vreme ce poate crea o nouă literatură, după cum atestă unele rezultate), la instituirea unei și mai noi teorii a literaturii, în care unele concepte ale celei actuale să-și piardă din pertinență sau să dispară cu totul. Ceea ce spun aici este mai mult decât o simplă ipoteză de lucru: e chiar o cale nouă care s-a deschis pentru literatură.
Și poate de aceea îmi este atât de greu să mă apropii de ordinatorul care tronează falnic pe biroul meu, și încă îi prefer pixul, și încă i-o prefer pe bătrâna, pe fidela mea prietenă, verdea și extraplata mea mașinuță de scris Olivetti. Îți trebuie foarte mult curaj să părăsești o cale poate voi avea acest curaj , și cu atât mai mult dacă este propria ta cale, pentru o problematică nouă cale. Dar miza e pe măsura riscului. De ce să nu încerci?