Uimirea ca stare de epifanie care duce spre o nouă cunoaștere și incită la acte creatoare ar trebui să se definească întotdeauna și ca stare de bucurie care duce la o bună așezare a conștiinței uimite în raportul ei cu lumea.
Dar experiența concretă a trăirii ne arată că există și o uimire rea, o uimire care duce la o rea așezare a conștiinței uimite în raportul ei cu lumea.
O asemenea rea uimire este cea pe care o trăiesc ori de cîte ori încerc să-mi dau un răspuns la obsedanta întrebare întrebare-cheie în momentul de față pentru cei care, ca și mine (și sunt destui), și-o pun în România: cum poți să fii și totodată să nu fi european tu, intelectual român, care dintotdeauna te-ai văzut și care te vezi în continuare, și care niciodată nu te vei putea vedea altminteri decât ca fiind parte din Europa?
Să încerc aici să-mi analizez această rea uimire, această rea stare pe care o încerc în contexte care mă obligă să-mi precizez statutul de european ca intelectual român de astăzi și totodată (implicit?) statutul României de țară europeană.
Uimirea mea este suscitată de faptul că în acest dublu plan: eu ca individ care mă văd ca european și ca aparținând Europei și ca român care mă văd trăind în România, țară europeană, certitudinea mea profundă, de nezdruncinat, ontologică aș spune, este sistematic, până la intoxicare bruiată de o informație care îmi vine din zone exterioare mie, și anume din zonele pe care, în raport cu Europa mea, nu le pot numi decât zone constitutive ale unei alte Europe, care mă vrea și totodată nu mă vrea, dar care, mai ales, pentru moment cel puțin, nu mă recunoaște ca aparținându-i. Confruntată cu acest refuz, cu această negare ontologică, conștiința mea europeană trăiește acest impact ca pe o uimire rea, ca pe o uimire schizoidă. Imaginea despre mine, pe care mi-o trimite acea altă Europă decât a mea, se lipește pe propria-mi imagine despre mine ca european, se infiltrează în textura ei, prelingându-și insidios aici zemurile otrăvitoare, hrănind-o întruna cu aceste sucuri malefice, mutilând-o din aproape în aproape, până la transformarea ei în ceva monstruos: într-o conștiință cândva europeană, dar care a uitat de sine, de trăirea sa autentic și fericit originară, și care a devenit un ghem de frustrări, de complexe de inferioritate și de superioritate, o conștiință aflată în mare suferință și care strigă în deșert după ajutor. Conștiința mea europeană se simte discriminată, pe nedrept discriminată, totul devine pentru ea semn al acestei nedrepte discriminări, până și derizoriul regim al vizelor, care o obligă de fiecare dată să se vadă pe sine în calitate de conștiință a unui cetățean (european?) de rangul doi.
Cum de s-a putut ajunge aici, mai bine-zis cum de a putut ajunge aici conștiința mea plenar și fericit europeană, formată încă din anii copilăriei astfel, în preajma unui tată profesor de limbă și literatură franceză, a unei mame francofone și mare iubitoare a culturii franceze, cu stagii de medicină făcute în Franța? Conștiința mea europeană se simte pedepsită pe nedrept, prinsă în malaxorul unei istorii pe care nu o mai înțelege și care o surprinde întruna prin paradoxurile ei.
E o pedeapsă aplicată unei colectivități, îmi spun, unei colectivități căreia și eu îi aparțin, cu care trebuie să fiu solidară. Dar oare merită această colectivitate asemenea pedeapsă? În decursul istoriei sale, mai vechi și mai ales mai noi, această colectivitate, care este poporul român, s-a văzut totdeauna pe sine ca europeană, și cred că nu greșesc spunând că ea se vede și acum astfel, chiar dacă printr-o conștiință împăienjenită de aproape o jumătate de secol de comunism. îmi mai spun: dacă la nivelul conștiinței colective operează aceeași stare de frustrare și același sentiment al discriminării, care operează la nivelul unei conștiințe individuale, dacă modificările schizoide și mutilante sunt la fel de rapide și de profunde, pericolul de pierdere a unei conștiințe autentic europene e foarte mare.
Bineînțeles, o asemenea dezbatere cu mine însămi nu poate să piardă din vedere principalul poate malentendu care stă la originea fenomenului pe care încerc să-l descriu: poate că reaua mea uimire e doar o trăire tranzitorie care mă duce către o bună uimire, cea care ar putea, în sfârșit, descoperi că tot ceea ce eu percep acum ca pierdere, mutilare, intoxicare este tocmai experiența necesară prin care mă pregătesc pentru momentul când voi descoperi dintr-o dată că «Europa mea» coincide cu «cealaltă Europă» și că ceea ce deslușesc acum în termeni de refuz și de pedeapsă este tocmai un nou drum de inițiere (unii ar spune chiar: «inițiatic»).
«Europa mea», cea pe care am străbătut, ca pe o navă mântuitoare, aproape jumătate de secol de comunism, o Europă ideală, preponderent cultural-livrească, construcție a mentalului meu și, cu diferențele pe care le implică fiecare caz în parte, sumă de construcții ale unui mental colectiv, nu mai este probabil funcțională în noua lume în care trăim. îmi spun și speranța mea renaște că trebuie să trec (să trecem) prin tot acest purgatoriu pentru ca Europa să fie din nou a mea (a noastră) printr-o trăire autentică, întreagă a sentimentului european.
Îmi dau seama că a trăi în această nouă Europă înseamnă a trăi un nou mod de asumare, în relativ și nu în absolut, într-un relativ cu multiple dimensiuni, și nu în unidimensionala mea Europă culturală. Pas cu pas trebuie să învăț noua lecție a economicului, a legislativului, a politicului, și chiar a unui nou mod de abordare a culturii. Aflu treptat că de fapt eram închisă într-o Europă abstractă, de nicăieri și de nicicând, și că acum conștiința mea, cuprinsă de o bună uimire, se deschide spre o Europă reală, cea de astăzi, cea în al cărei centru geografic mă aflu în chipul cel mai concret.