E ciudată, chiar misterioasă capacitatea lui Ion Grigorescu de a transforma tot ce atinge într-un fel de artă – dar nu orice fel de artă, nu în sensul clasic, nobil, înalt al acestei bătrâne noțiuni aflate azi într‑o decadență avansată, ci într-un sens pe dos, à rebours, opus tuturor așteptărilor și din această cauză surprinzător, nonconformist și greu de definit și de digerat (pentru unii). Pentru Ion Grigorescu, totul e artă, iar arta lui e un fel de „non-artă“.
De la primele sale lucrări de la finele anilor 1960 și până acum, dacă se poate decela un fir conducător în producția atât de diversă, de profuză, de meandrică, de îndelungată a pictorului-fotografului‑artistului video și performer Ion Grigorescu, atunci acest fir ar fi chiar refuzul tăcut, tenace, parcă sinucigaș, al artisticului și frumuseții, al esteticului și al altor categorii impozante și înscăunate de secole în mințile noastre – și încăpățînarea de a căuta mereu arta de „cealaltă parte“, cum ar zice Gellu Naum. A căuta „anti-arta“ în locurile urbane modeste, în zonele sociale sărmane, în goliciunile propriului său corp, în viețile ordinare, a culege ceea ce alții disprețuiesc sau aruncă, a găsi în gunoaie ceea ce alții nu văd și nu recunosc – o „piatră unghiulară“ a adevărului brut, imediat. […]