1 Noiembrie, 1861

Draga mea,

Admirabila ta scrisoare şi binevenitul conţinut al pachetului trimis au ajuns la mine. Mii de mulţumiri pentru caldele urări din cea dintâi şi pentru lâna caldă din cel de-al doilea . Mă bucur să aud că tu şi fetele mele sunteţi în continuare bine, acum că se apropie vremea rece; spune-i dragei mele Jo că nu trebuie să-şi desconsidere tricotatul, ci să-şi vadă andrelele ca nişte lăncii care se înfruntă, căci frumoasele ei şosete albastre se avântă acum în luptă. Aş vrea să am ceva mai bun de oferit în schimb, decât aceste rânduri pe care le trimit în grabă, căci umblă vorba că avem să ne mutăm de-aici în scurt timp şi, prin urmare, sunt multe de făcut. Mie, cel puţin, nu-mi va părea rău că plecăm dar, totuşi, chiar şi într-un astfel de loc, se poate găsi multă înălţare sufletească.

Dacă cineva ar continua să se îndoiască, draga mea, că negrii sunt pregătiţi pentru emancipare, atunci să vină şi să stea alături de mine, în spitalul de campanie, stabilit în această casă, a cărui bătrân stăpân obişnuia să se laude cu faptul că ar coborî din rândurile Cavalerilor. „Coborâre” e într-adevăr un cuvânt potrivit, pentru că acum a decăzut, printr-o combinaţie de senilitate şi sărăcie, la o condiţie foarte joasă. Majoritatea sclavilor lui au fugit, înainte de bătălia pentru această insulă, ce a precedat cu două săptămâni nefericitul nostru asalt asupra coastelor Virginiei. Doar o singură sclavă a mai rămas, care, oferindu-se voluntar să-l ajute pe chirurgul nostru, a muncit fără încetare, cu atâta îndemânare şi dăruire încât părea că voia să-l facă pe-acesta de ruşine. De-atunci încoace, am început să fac însemnări despre unii dintre oamenii pe care i-a îngrijit ea şi care se însănătoşesc mai bine şi mai repede decât cei de care s-a îngrijit el. Şi colonelul recunoaşte asta; s-a oferit chiar să oficializeze „fugara de război” şi să-i ofere un post într-un spital din capitală – un post în care să fie plătită, şi asta pentru o femeie care a fost sclavă de când s-a născut. Iată însă din ce stofă aurită îi e croit caracterul: ea refuză să-şi părăsească stăpânul şubrezit, spunând că acesta n-ar fi în stare să supravieţuiască fără ea. Şi totuşi, eu ştiu că exact acest om a pus odată să fie biciuită, pentru o neînsemnată uzurpare a autorităţii lui. Ce exemplu de iertare creştinească! Unii spun despre ei că sunt mai prejos de oameni; eu spun despre ea că este mai presus de sfinţenie – un model, într-adevăr, pentru micile noastre domnişoare. Care, desigur, n-au nevoie de alt model decât cel al dragii lor mame; ea care radiază perfecţiune şi faţă de care îmi afirm constanta mea devoţiune…

Ştiam că ar fi trebuit să sting lumânarea, pentru ca lumina să nu-i deranjeze pe răniţii cu care împart podeaua, aici, unde odată era camera de zi a domnului Clement. M-am oprit însă o clipă, înainte de-a o stinge, şi-am scos dintr-unul din buzunarele bluzei micul plic satinat pe care îl păstram acolo. Cu grijă, am scos şuviţele de păr şi le-am aşezat în cercul de lumină pe care îl făcea lumânarea. Un cârlionţ gros de păr auriu, legat cu o panglică de satin roz: mândria micii mele Amy. O şuviţă cenuşiu-maronie de la liniştita mea Beth. Un rotocol castaniu de la Meg. Şi în cele din urmă, două smocuri groase, negre şi lucioase. Chiar dacă culoarea şi textura părului de la mamă şi de la fiică erau identice, nu mi-a fost greu să-l iau pe-al lui Jo şi să-l pun alături de cel al surorilor ei. Neastâmpărata mea fiică îşi ciopârţise părul, de-aceea capetele-i erau zimţate, şi-l legase cu o bucată de sfoară. Am privit şuviţele fetelor prelung, imaginându-mi cele patru capete iubite, dormind liniştite pe perne, în Concord. Le-am reintrodus apoi în plic şi-am suflat lumânarea. Ultima şuviţă am lăsat-o afară. Am lipit-o de obraz, aşteptând somnul. Stând întins pe podelele tari, printre gemete şi sforăituri, am descoperit că somnul mă ocoleşte. Astfel, am avut timp să mă gândesc de ce, după toate câte i-am împărtăşit, nu i-am dezvăluit soţiei mele povestea acelei nefericite primăveri în Virginia.

Cu siguranţă, evenimentele se petrecuseră deja de câţiva ani, în momentul în care ne întâlniserăm. Vinovăţia pe care o simţisem pentru că m-am lăsat sedus de bogăţia lui Clement şi de falsu-i aer nobiliar se ostoise în timp, durerea vie lăsând locul uneia nedesluşite. La vremea aceea, doream prea puţin să-mi amintesc de vânzătorul ambulant, novice, care se apleca asupra oricărei pietre umede şi reci, în goana lui după cunoaştere. Desigur, ezitam să recunosc faţă de ea – mai ales faţă de ea, pentru că de curând observasem mânia înfocată cu care aborda astfel de cazuri – că suferisem, chiar şi în treacăt, de orbire morală în ceea ce priveşte problema sclaviei; că-mi abătusem ochii tineri pentru a mă înfrupta şi eu puţin din ispititoarele fructe ale acelui sistem.

După evacuarea mea de pe moşia lui Clement, am continuat să fiu vânzător ambulant, dar am încetat să-mi mai feresc privirea. Din tinereţe, fusesem neortodox în credinţa mea. N-am putut niciodată să mă împac cu predicile severe ale calviniştilor, care spun că suntem cu toţii, chiar şi copilaşii cei luminoşi, plini de păcate. Şi nici să cred într-o divinitate al cărui deget atinge orice faptă a omului. Pentru mine, divinul este acea imanenţă ce se manifestă în marile minunăţii ale naturii şi în mărunta bunătate a inimii omeneşti. Şi totuşi, preţ de câteva clipe, într-o bisericuţă de la periferia Petersburg-ului, am simţit ca şi când o Putere mi s-a dezvăluit şi mi-a făcut cunoscut cum trebuia să continui.

Observasem un grup ce studia Biblia şi, cum nu aveam treburi urgente, m-am decis pe loc să mă alătur. De ce am făcut asta, n-am să ştiu niciodată pe deplin, pentru că renunţasem de mult la speranţa că voi găsi vreun sprijin spiritual în biserici, găsind în ele doar un ritual pompos şi învechit, în Nord şi superstiţii primitive în Sud. Cu toate acestea, am intrat în modesta clădire din şindrilă, care nu ieşea cu nimic în evidenţă, decât prin faptul că se întâmpla să fie amplasată în acea zonă a pieţei de lângă o curte în care, din când în când, sclavii erau scoşi la vânzare. S-a întâmplat că o astfel de vânzare începu tocmai în ora de studiu a Bibliei.

Astfel că, cu o ureche auzeam veştile bune despre marea bucurie care se va pogorî asupra oamenilor iar cu cealaltă îl auzeam pe adjudecător strigând: „Aduceţi negrii!”. În timp ce contemplam învăţăturile care trebuie trase din cea mai glorioasă viaţă trăită vreodată, vocea de afară prezenta marfa: doi copii fără de mamă, care-i fuseseră răpiţi acesteia. Gândurile mele au zburat la versetul „lăsaţi copilaşii să vină la mine” şi, de mi-ar fi stat atunci în putinţă, aş fi mers pe loc şi le-aş fi cumpărat libertatea. Cel mai izbitor pentru mine a fost că nimeni din biserică nu părea să ia seama la ce se întâmplă afară iar când pastorul a cerut donaţii pentru a fi trimise biblii în Africa, n-am mai putut răbda şi m-am ridicat în picioare, întrebând cum de nu poate fi trimisă Vestea cea Bună, mult mai ieftin, fiinţelor puse la mezat alături? Întrebarea mea fu întâmpinată cu fluierături şi exclamaţii dezaprobatoare, însoţite de invitaţia rece s-o iau din loc, ceea ce am şi făcut, repede şi fără regret

Afară, cei doi copii fuseseră deja vânduţi iar acum se licita viguros pentru un bărbat solid, de vreo treizeci de ani. Vânzătorul striga că acela este un negru liber, care era acum pus la vânzare pentru că nu-şi plătise dările locale. Omul plângea şi nu m-am mirat de asta. Cât poate fi de intolerabil să-ţi câştigi odată libertatea şi apoi să-ţi fie furată din nou.

Următorul era un tânăr, care socoteam că avea cam la paisprezece ani, cu părul brunet şi drept dar a cărui piele era la fel de albă ca a oricui din mulţimea de cumpărători. Câţiva bărbaţi aruncară glume deocheate, cu referire la părinţii lui, iar faţa pistruiată a băiatului se îmbujoră. Licitaţia mergea prost iar când vânzătorul, menţionând condiţia bună a băiatului, îndemnă mulţimea să ofere mai mult, un strigăt veni din spate cum că lui „nu i-ar trebui acele bunuri drept cadou”. Un bărbat care stătea lângă mine clătină dezaprobator din cap, iar când ochii ni s-au întâlnit mi s-a părut că am un tovarăş de suferinţă în faţa acestei scene.

— E o greşeală, spuse el.

— Şocant de-a dreptul, fui eu de-acord.

— Negrii albi aduc mai multe necazuri decât câştig.

Băiatul fu vândut pentru 250 de dolari şi, în timp ce era dat în grija cumpărătorului, văzui o femeie foarte tânără, legată în lotul sclavilor nevânduţi, întinzându-şi braţele în direcţia băiatului, luându-şi rămas bun de la fiul pe care probabil nu-l va mai vedea niciodată. Am plecat de-acolo, nemaiîndurând să asist. N-am putut să nu mă întreb cum s-ar fi desfăşurat scena dacă pastorul şi-ar fi condus enoriaşii afară din bisericuţă şi-ar fi stat în mijlocul pieţei, cu bibliile ridicate în semn de protest. Din acea zi, am fost convins că amvonul este locul de unde poţi critica acest sistem barbar. Cum voi ajunge eu însă într-un asemenea loc, în acel moment nu-mi era clar.

Aşa că am mers mai departe, rătăcind vara pe drumuri prăfuite şi pe-o căldură sufocantă, şi iarna, prin zăpezi până la genunchi şi pe drumuri îngheţate. Uneori, în căutare de noi pieţe, intrasem prin pustietăţi fără cărări, cum era Mlaştina Întunecată. Aici mă rătăcisem, noaptea, în toiul unei furtuni atât de înfricoşătoare încât credeam că mi-e sortit să mor, alergând la lumina fulgerelor, printre crengi căzute şi şuvoaie torenţiale. Am scăpat însă cu viaţă şi, cu un procent de 33 la sută din fiecare vânzare, câştigul meu a crescut până când am avut destul să-mi cumpăr un cal şi o căruţă, astfel încât am putut să-mi extind şi inventarul şi teritoriul. Spre sfârşitul celui de-al doilea an, pe măsură ce încasările au crescut, am luat băieţi din Connecticut, ce tocmai debarcaseră, să lucreze cu mine contra unui comision, iar când am vândut afacerea celui mai harnic dintre ei, am făcut-o pentru o sumă frumuşică.

Am călătorit spre casă prin oraşul New York, unde m-am oprit pe Broadway, să-mi comand costumul de haine pe care mi-l promisesem, şi m-am întors în Spindle Hill, acoperit de glorie şi de o vestă de Marsilia. Le-am cumpărat părinţilor o casă nouă, apoi am jucat cam aceeaşi sumă, făcând nişte speculaţii cu argint, care au ieşit foarte bine, astfel încât să am dobânzi de la vreo şase fabrici din Naugatuck. Sărăcia, se spune este podoaba înţeleptului şi pacostea omului de rând. Totuşi, deşi îmi place să mă cred un filosof, asta nu m-a împiedicat să adun recunoscător tot ce mi-a picat în mână. Pe scurt, pe la douăzeci şi ceva de ani, m-am trezit bogat, suficient cât să-mi permit două camere frumoase, la o distanţă scurtă de mers pe jos faţă de marile biblioteci din Boston. Acolo am început să mă aplec asupra studiului, reflecţiei şi, treptat, spre mânuirea penei şi susţinerea de prelegeri, fapt ce mi-a adus o oarecare recunoaştere în ochii celor a căror opinie însemna ceva pentru mine. Prin intervenţia unuia dintre ei, onorabilul reverend unitarian Daniel Day, mi s-a dat voie să ţin slujbe şi să devin predicator, fără un amvon stabil. Reverendului Day îi sunt de asemenea îndatorat pentru că m-a prezentat remarcabilei persoane care este sora sa şi care acum este soţia mea.

Stând în întuneric şi gândindu-mă la cuvintele pe care tocmai i le-am scris, îmi amintii că spusesem că nu-mi va părea rău să plec de aici. Reflectând la aceste cuvinte, îmi dau seama că nu sunt pe deplin adevărate. Îmi va părea rău pentru un singur lucru: şi anume s-o las pe Grace, pentru a doua oară, înlănţuită. Deşi, de data asta, alegerea de a rămâne este a ei.