Conceptul Gaia a fost propus de omul de stiinta englez James Lovelock intr-o serie de articole din anii 70 si in trei carti dintre care prima din 1979, Gaia: a new look at the life on the Earth (Gaia: un nou punct de vedere asupra vietii pe Pamånt) a stårnit dezbateri aprinse prin noutatea temei propuse. Ideea de baza a teoriei este ca Pamåntul constituie in totalitatea lui un organism viu ce inglobeaza toate elementele constitutive, neanimate, viata si omul.
Lovelock pleaca de la constatarea ca plantele Venus si Marte au o atmosfera in care domina dioxidul de carbon si mici cantitati de azot si oxigen, aflate in echilibru chimic. Daca s-ar lua un esantion reprezentativ din solul acelor planete si ar fi aduse la incandescenta in prezenta aerului respectiv, dupa racire, rezultatul, in ce priveste partea solida si cea gazoasa, ar fi acelasi cu cel de la inceputul experientei. Aceasta inseamna ca atmosfera lor se afla intr-o stare de inertie prin disiparea intregii energii a sistemului. Terra are o atmosfera dominata de oxigen si azot, cu urme slabe de dioxid de carbon, protoxid de azot, metan etc. Dar daca s-ar face cu acest aer si cu solul terestru experienta de mai sus, rezultatul final ar fi o atmosfera similara celor de pe Venus si Marte, adica inactiva. Aceasta inseamna ca atmosfera terestra este stabilita de alti factori, caci ea nu este inactiva.
|n atmosfera terestra oxigenul si metanul se afla in cantitatii constante, dar cele doua substante reactioneaza la energia solara generånd dioxid de carbon si apa, fiind deci vorba de o oxidare a metanului. Global, metanul se afla in proportie de 1,5 parti la un milion. Pentru mentinerea cantitatii constante inseamna ca trebuie introdus aproape un miliard de tone de metan in atmosfera, dupa cum pentru mentinerea cantitatii de oxigen sunt necesare introducerea in atmosfera a peste doua miliarde de tone anual. Exista astfel un proces regulator pentru mentinerea unei atmosfere, de fapt instabila, la o compozitie constanta, si inca de timp foarte indelungat geologic. Acest factor este viata.
Pe de alta parte, din punct de vedere al termodinamicii, conform celui de-al doilea principiu, tendinta generala in univers este de a se trece de la o stare cu structura ordonata la una in totala dezordine, care este entropia. Cu cåt este mai multa ordine cu atåt entropia este mai mica, mersul universului fiind spre cresterea inexorabila a entropiei. Viata insasi este insa un act contrar celei de a doua legi a termodinamicii, ea opunåndu-se necontenit unei dezagregari entropice, ceea ce poate defini viata ca un act negentropic, adica inversul entropiei. Spus mai sofisticat, pe baza ecuatiei lui Boltzmann, entropia este logaritmul natural al probabilitatii sau cu alte cuvinte, cu cåt entropia este mai mica cu atåt un lucru este mai improbabil. Or, cea mai mica entropie o detine viata care este astfel lucrul cel mai improbabil posibil. Cea mai buna dovada a acestei improbabilitati este imaginea unei experiente simple: se ia Pamåntul actual cu tot ce cuprinde, se desface in elementele sale componente påna la atomi, si apoi se reface din acestia. Probabilitatea ca viata sa se refaca este zero, iar planeta rezultata ar fi una moarta, precum Venus sau Marte.
Ce inseamna toate acestea? Ca viata impreuna cu planeta pe care se afla, Pamåntul, fac o unitate, ca ele se interconditioneaza. Se spune ca vietuitoarele s-au adaptat necontenit conditiilor de mediu, aflate in modificare. Dar conditiile de mediu nu ar fi avut nici un motiv sa se modifice, ci ar fi mers inexorabil spre o entropie maxima. Se constata insa ca in istoria geologica au intervenit necontenit momente de polarizare a vietii, care au impiedicat mersul spre entropia finala si au «revitalizat» mecanismele planetei. Astfel, nu supravietuitoarele s-au adaptat unui mediu schimbator, ci ele au creat acest mediu. De fapt viata intregii planete este o creatie a poluarii. Plantele polueaza atmosfera cu oxigen, animalele o polueaza cu dioxid de carbon etc. Poluarea unora este hrana altora. Un organism creeaza prin ingerare de hrana o scadere de entropie, iar prin excretie o crestere de entropie, mecanism complex opus celei de-a doua legi a termodinamicii, dar care prin esenta sa este insasi viata.
Dar viata mai poate fi privita si din alt unghi. Pamåntul vazut de un astronaut din cosmos este un glob ce pluteste independent in spatiu, este li-mitat la exterior de o sfera gazoasa ce-i formeaza un invelis. Pamåntul insusi este constituit dintr-un relief de uscaturi si apa, care impreuna formeaza al doilea invelis geofizic pe care se afla altul, format din nenumaratele vietuitoare, prezente peste tot, de la microbi, alge, plante si animale unicelulare påna la cele mai dezvoltate si omul, toate constituind biosfera. Toate organismele au si ele un invelis, fie ca este scoarta, piele, cochilie sau doar o mucoasa, fiecare component al acestui invelis fiind format la råndul sau din celule, care au si ele un invelis, dupa cum nucleul sau cromozomii au si ei un invelis. Problema se pune: de la care invelis in jos concepem ca este vorba de viata? Daca viata este definita ca un sistem organizat avånd o slaba entropie, conservata in mod activ, continutul oricarui invelis poate fi considerat ca avånd viata, de la globul terestru in ansamblu påna la compenentele nucleului celular. Toate impreuna si fiecare la nivelul sau actioneaza de asa fel ca ansamblul sa functioneze printr-o autoreglare. Demonstratia este facuta detaliat de Lovelock care ajunge sa explice modul in care vietuitoarele au reusit sa mentina, timp de milioane de ani, aceeasi compozitie a atmosferei (21% oxigen) si aceeasi temperatura medie
(20° C), optima pentru vietuitoare, in ciuda mersului inexorabil spre entropie.
|ntr-o carte mai noua (1988), Lovelock parcurge intreaga istorie a Terrei descoperind pentru fiecare era sistemul de creare a conditiilor optime de viata pentru componentele biosferei din fiecare moment. Concluzia este ca viata nu este numai un invelis, biosfera, ce acopera un Pamånt inert, ci ca el in totalitate este implicat in aceasta evolutie, fiind, impreuna cu rocile si atmosfera, o componenta a unei entitati vii superioare, denumita Gaia.
Geologii, prin teoria placilor, au dovedit ca Pamåntul este din acest punct de vedere in perpetua miscare, in cautarea unui echilibru dictat de conditiile contingente momentului. Meteorologii au aratat de asemenea ca atmosfera este o entitate in continua modificare, dupa cum si hidrologii in ce priveste hidrosfera. Sa nu mai vorbim de biologi care detin intr-o buna masura secretele evolutiei vietuitoarelor. Ceea ce face teoria Gaia este sa interconecteze toate aceste elemente dezvaluind faptul ca, de fapt, vietuitoarele regleaza ansamblu ducåndu-l la un stadiu optim denumit geostazie. Reglarea insasi este rezultatul unei geofiziologii care se constituie ca un mecanism ce depaseste datele disciplinelor separate actionånd holistic.
|n aceasta viziune, pentru autor, viata este proprietatea unui sistem li-mitat, deschis fluxului de energie si materie si care poate sa-si pastreze conditiile interne in ciuda schimbarilor conditiilor externe. Entitate vie unica, dotata cu facultati si cu puteri superioare partilor componente, Gaia este lipsita de vointa si actioneaza prin automatisme, inglobeaza umanitatea, dar datorita noua, oamenilor, ea s-a desteptat si este constienta de ea insasi.
Procesul de evolutie al entitatii Gaia este in pericol datorita activitatii umane care ii distruge echilibrele si unele componente (biodiversitatea). Omul este astfel responsabil pentru sanatatea intregului. El nu are dreptul sa puna interesul sau de specie, pe care o considera privilegiata, inaintea celui general, al entitatii Gaia, ceea ce ii incumba o responsabilitate totala. Dar, in acelasi timp, ca rotita a ansamblului general, omul este si el supus unei evolutii, prin selectie de tip darwinist, dar intervenind in selectia na-turala ca factor adaptativ si evolutia tehnica.
Dincolo de mecanismele fizico-chimico-biologice ale Gaiei, privita ca fiinta unica a universului datorita vietii cu care face corp comun si care incumba oamenilor o atitudine etica si responsabila fata de ea, problema se pune si in termeni filosofici. «Planeta vie» ca entitate autonoma are si o constiinta? Cu alte cuvinte, exista in univers si o alta constiinta decåt cea umana? Lovelock se fereste sa dea un raspuns direct, fiind un om de stiinta care vrea sa ramåna in domeniul datelor verificabile, si trebuie recunoscut ca ceea ce afirma el nu le contrazice in nici un fel pe acestea. Chestiunea unei constiinte dincolo de om ne duce insa la un alt mare gånditor, Pierre Teilhard de Chardin (1970) pentru care constiinta este indisolubil legata de materia a carui latura interioara este. Ea este prezenta in intreaga materie calitativ in masura complexitatii acesteia. Omul fiind «materia» cea mai complexa se afla in vårful piramidei, cu constiinta cea mai dezvoltata. Dar «constiinta se regaseste in ansamblul elementelor universului, care sunt solidare unele cu celelalte deoarece sunt cuprinse in aceasta constiinta pe care o impartasesc». {i, dupa cum biosfera este membrana vie formata din totalitatea lumii animale si vegetale, noosfera este «patura gånditoare», stadiul de hominizare a biosferei prin care Pamåntul isi regaseste sufletul. Acesta este un alt fel de a afirma existenta unei constiinte in afara omului si care vine in concordanta cu conceptul Gaia.
Lovelock expliciteaza astfel stiintific un concept filosofic al lui Chardin, dar care sta la baza gåndirii ecologiste ce cauta legitimarea actiunii de protectie a tot ce exista pe glob, inclusiv globul terestru in ansamblu, cuprinzånd si comunitatea umana. Gaia-noosfera ne duce la ideea existentei unei constiinte extra-umane, de unde concluzia ca omul este doar o particica a unui tot pe care el nu are dreptul sa-l domine si sa-l deterioreze.
Daca se preia conceptul Gaia, a unei entitati supraumane, care poate sa existe chiar fara oameni, acestia ar putea parea mai curånd ca niste microorganisme patogene ce perturba mersul normal, geologic, al planetei. Sau, cum spune Hans Jonas, «natura nu putea sa-si ia o mai mare responsabilitate decåt sa lase sa ia nastere omul». Dar, oricum, acum este prea tårziu, si omenirea este aici, creata, cu marea ei putere tehnica de transformare a lumii, in bine sau in rau. |ntrebarea pusa pe linia Lovelock-Teilhard de Chardin-Jonas, daca exista o constiinta extraumana, intrebare careia ecologistii ii dau un raspuns pozitiv, are implicatii grave asupra insesi constiintei umane, parte a celei generale, dar cu pondere mare tocmai prin forta tehnica a umanitatii.
De aceea, constiintei umane ii revin obligatii noi fata de natura. Datorita pericolelor crescånde de deteriorare a echilibrelor ecologice trebuie promovata o etica noua, nu ca sa acoperim dorinta de progres si perfectionare tehnica, ci ca sa prezervam si sa conservam natura. De aceea trebuie promovat un nou concept de solidaritate intre om si natura, «o solidaritate care s-a impus recent si care ne-a facut sa redescoperim demnitatea naturii in sine, si care ne obliga sa-i respectam integritatea dincolo de aspectele uti-litare», cum spunea Jonas.
CRISTINA OCHINCIUC
Ecologia si
dezvoltarea durabila
in arhitectura
Sintagma Sustainable Development a fost vehiculata pentru prima data în World Conservation Strategy (1981); însusita apoi de Brundtland Report (1987), ea a devenit conceptul central al documentului O.N.U. Caring for the Earth (1991). |ntålnirea la vårf de la Rio de Janeiro (1992) avea sa stabileasca Comisia de Dezvoltare Durabila, care sa sistematizeze informatiile, sa coordoneze activitatea de cercetare si sa elaboreze strategiile de actiune. Desi traducerea din engleza în limba romåna a sintagmei este receptionata adesea ca o expresie «pretioasa», decodificarea ei a fost emisa pentru întreaga lume în Raportul Comisiei Brundtland: «…o noua conceptie de dezvoltare care sa satisfaca nevoile generatiei prezente fara a compromite nevoile ge-neratiei viitoare»1. United Nations University propune specialistilor trei principii de baza ale dezvoltarii durabile: fiecare generatie trebuie sa conserve diversitatea naturala si culturala astfel încåt sa nu restrictioneze pe nedrept optiunile generatiilor viitoare; fiecare generatie este îndreptatita la o diversitate comparabila cu cea a generatiilor trecute; fiecare generatie trebuie sa asi-gure membrilor sai drepturi echitabile de acces la mostenirea lasata de ge-neratiile trecute. Trei obiective pragmatice, prioritare, ar trebui urmarite în acest context: reducerea poluarii generate de activitatile oamenilor, în cadrul proceselor evolutive, asa cum acestea se desfasoara în prezent; reconstructia ecologica prin realizarea unei stari de echilibru, de stabilitate pentru mediu; formularea si implementarea unui tip de proces de dezvoltare economica, social-culturala si politica evolutiv si complex în conditiile mentinerii vietii pe Terra.
Iata ca dezvoltarea, acest proces ce consta în faze de reglare si functionare a societatilor spre un nivel complex si evoluat, este privita dintr-un nou unghi de cuprindere, ce schimba accentul de la mijloace spre scop. Caracterizata drept autoreproductibila, dezvoltarea este preconizata a avea loc, la noii ei parametri, la scara globului, fara a putea face abstractie de scara spatio-temporala în gasirea unui model de dezvoltare accesibil si dezirabil, particularizat fiecarui tip de sistem teritorial.
Deruta ecologica marcata atåt de violent in comunicarile facute de specialisti cu prilejul Conferintei de la Stockholm (1970), prin denuntarea existentei gaurii în patura de ozon cauzata în principal de utilizarea pe scara foarte larga a clor-fluoro-carbonatilor, nu a ramas fara ecou; acest semnal de alarma privind felul în care devenea posibila continuarea vietii pe Pamånt avea sa capete, dupa aproape un deceniu, conotatii constructive si raspunsuri logice. Dimensiunea ecologica a conceptului de dezvoltare durabila avea sa ramåna un determinant esential al scopului, iar ecologia ca stiinta va face parte din-tr-un complex de colaborare interdisciplinara si internationala.
Societatea si teritoriul, fizionomia si patologia acestora, ca si constrånge-rile sociale si conflictele de utilizare ale teritoriului vor constitui temele de ana-liza predilecte ale tuturor domeniilor implicate în dezvoltare. Combinatia efectelor determinate de fenomenele climatice, socio-economice, geo-topografice si politico-culturale va fi cheia deciziilor valorico-normative ale societatilor în spatiul posibil actional, generat de legile si procesele Naturii si de rezultatele actiunilor umane. Aspectul echilibrului functional al topos-ului, locul/spatiu în sens aristotelic, va deveni si pentru arhitecti si urbanisti obiect de studiu asupra caruia se vor apleca cu predilectie.
Se poate vorbi de o matrice de dezvoltare în abordare holistica, insa trecånd peste cuvinte, practica se întrevede a fi de o dificultate extrema, dar nu insurmontabila. Desi despre cercetare s-ar putea spune ca urmeaza fagasuri usor recognoscibile si bate la portile deschise ale tuturor disciplinelor, impactul concluziilor teoretice fata de actiune si implicit fata de dezvoltare îsi schimba centrul de greutate: de la factori care pot promova progresul la implicatiile socio-umane pe care acesta le determina în context ecologic. Se poate vorbi de o noua conceptie filosofica si morala privind dezvoltarea. Acest tip de abordare socio-culturala a realitatii create prin actiuni umane conduce spre alternative de dezvoltare, deci de evaluare a surselor si resurselor de satisfacere a necesitatilor umane, pe baza sistemelor de valori-norme-comportamente specifice acestui sfårsit de mileniu.
Plecånd de la acest numitor comun, modul de lucru al tuturor disciplinelor implicate în cercetare consta în coeziunea metodologica, scopul final fiind coe-ziunea de actiune. |n acelasi timp însa, traducerea în practica a rezultatelor cercetarii necesita actiunea coordonata în cadrul unui context legislativ si normativ statuat, adecvat programelor operationale specifice fiecarui domeniu. |n concluzie, se poate afirma ca promovarea cercetarii interdisciplinare si înlaturarea fragmentarismului de actiune este cheia abordarii acestui nou concept de dezvoltare durabila.
Se pune însa întrebarea în ce masura specialistii sunt dispusi sa paraseasca «turnul de fildes» al autonomiei, cu adevarurile lor imuabile, pentru a înlocui o atitudine, adeseori conflictuala, cu una de armonie a unei abordari globale; în ce masura limbajul utilizat de fiecare disciplina este recunoscut de catre celelalte sau în ce masura, chiar apelånd la acelasi limbaj, cooperarea devine viabila? Raspunsurile trebuie enuntate în termeni de complemantaritate de gåndire si actiune în urmarirea acestui scop deosebit de complex, dar a carui definire s-a facut cel mai adesea trunchiat. Ruptura din ce în ce mai adånca dintre judecata de valoare si certitudinea actiunii hic et nunc continua sa distorsioneze definirea acestui scop comun.
Mai usor de apreciat, scopul evaluabil urmarit a întretinut mult prea mult timp iluzia calitatii vietii oamenilor; o fina disectie la nivelul învelisului superdezvoltat sub care se desfasoara viata astazi releva tocmai ceea ce politicienii au ignorat: calitatea ca realitate a cadrului de viata. Antropizarea mediului ca actiune atåt de puternic volitiva a oamenilor nu s-a dovedit înteleapta. Mai mult decåt atåt, derivele utopice si chiar paseiste au fost urmarea unei autolinistiri de actiune care a marcat puternic, în scurgerea timpului, spatiul viitorului. Afirmatiei usor ironice conform careia epoca noastra este dominata de definirea conceptelor si stabilirea metodologiei de lucru i se opune în prezent preocuparea majora a tuturor specialistilor pentru redefinirea atitudinii fata de conceptul de spatiu cultural prin identificarea comportamentelor umane în spatiul existential organizat.
Din punct de vedere psihosocial, demersul legat de spatiul amenajat, organizat, face referire la spatiul construit socialmente; altfel spus, mediul social este în esenta spatiul amenajat de catre si în cadrul societatii. «Mediul uman este social prin însasi structura lui, caci el este produsul interventiei care determina spatiul în care noi ne autodefinim cultural. |ntregul spatiu este în acest sens o imagine a culturii noastre.»2
Asadar, studiul comportamentului uman în relatie cu mediul definit si ordonat de catre om (abordare a psihologiei mediului propusa de Ittelson în 1978) nu se putea face fara evidentierea procesului prin care datele spatiale economice, culturale si sociale determina în timp comportamente si atitudini.
Experientei individuale si colective acumulate în cadrul fizic al celor doua geosisteme, natural si antropizat, i se asociaza valorile psihologice si sociale ale locului; altfel spus cadrul fizic de dezvoltare este masura în aprecierea starii biopsihice a oamenilor. Relatia om-spatiu se poate traduce astfel ca relatia dintre variabilele fizice ale spatiului si constantele bio-ecologice si aprecierea calitatii vietii.
Urmånd afirmatia lui Le Corbusier conform careia primul semn al existentei este ocuparea spatiului, iata ca realitatea sociala data într-un spatiu circumscris, pe care Barker (1968) o numea behaviour setting (termenul semnifica faptul ca orice comportament se formeaza în functie de cadrul spatial în care se manifesta) pune în evidenta o complicitate duala, interdependenta «spatia-litatea structurilor sociale si socialitatea structurilor spatiale»3. Relatia dintre psihologie si arhitectura capata astfel un statut ferm, chiar daca asa cum arata autorul citat mai sus:
«Spatiul construit poate fi considerat ca expresie, dincolo de o implantare fizica, a functiunilor spatiu / cadru functional si activitatilor, dar structura sa sociala nu este direct determinata stricto sensu de logica ce sustine aceasta implantare; aceasta poate fi un suport, un aspect al expresiei lui: nu se poate trage concluzia unei relatii simetrice între structura spatiala si cea sociala. Dina-mica acestei relatii este determinata de cultura societatii, a unui grup sau a unei institutii.»4
Din aceasta perspectiva spatiul arhitectural nu se reduce la proprietatile sale fizice, materiale; el se structureaza ca un limbaj ce comunica un mesaj ocupantilor lui. «O constructie va fi înteleasa si apreciata ca un fel de biografie sociala a unei institutii si a indivizilor ce o utilizeaza, a cartierului în care este situata.»5
Am staruit asupra interferentei interdisciplinare arhitecturapsihosociologie pentru a evidentia o realitate, aceea a ARHITECTURII ca domeniu recunoscut si constient chemat de celelate domenii sa analizeze si sa prognozeze spatiul existential si în aceeasi masura sa întareasca convingerea arhitectilor în importanta pe care o au ca specialisti în descifrarea grilei de lectura a acestui spatiu.
|n acelasi timp, responsabilitatea pe care arhitectii trebuie sa si-o asume rezida tocmai în adoptarea unei conduite arhitecturale viabile privind calitatea cadrului de viata. Aceasta nu se poate face fara o autoidentificare în cadrul grilei, fara o autocenzurare care sa se produca prin analiza interferentelor si feed-back-urilor pe care vectorii de actiune arhitecturali le declanseaza în cadrul unui spatiu delimitat (cel construit) si fara ponderarea aspectelor po-zitive si negative dinlauntrul acestuia.
Desi în lantul disciplinelor intrinsec determinante în calitatea vietii sau, altfel spus, în calitatea organizarii si amenajarii spatiului, exista, fara tagada, discipline promotoare, tractoare în constituirea demersului rational al celorlalte, întelegerea de catre fiecare specialist a rolului si importantei acestor «celorlalte» este cheia conduitei de colaborare în perspectiva dezvoltarii durabile.
Noi si noi interese comune, în scopul cladirii unei vieti armonioase si echilibrate pe Terra, pot fi speculate creativ de acest generos domeniu al ARHITECTURII în contextul unui concept, tot atåt de generos, cum este cel al dezvoltarii durabile.
«Profesiunea noastra sarhitectura n.a.t, prin si plecånd de la întelegerea spatiului, poate deveni medicina preventiva a maladiilor urbane, a amenajarii planetare.»6 Afirmatia de mai sus nu mai risca astazi sa fie catalogata de factura mesia-nica corbusierista din cel putin doua motive. Pe de o parte, s-a creat deja precedentul existentei unui cadru legislativ de protectie a mediului, în vigoare în unele tari dezvoltate. Concomitent cu existenta unei alte masuri, cea coercitiva, cunoscuta sub denumirea poluatorul plateste, grupuri de cercetare, cu ajutorul diferitilor sponsori, au initiat acordarea de premii industriilor care promovau fabricarea tehnologiilor benefice ecologic, si în prezent, în cazul ofertei arhitecturale, încurajeaza în chip voluntar propria monitorizare ecologica a firmelor de proiectare. Pe de alta parte, tot în aceste tari s-a reusit coagularea studiilor interdisciplinare ale domeniilor implicate direct în progres sub deviza scopului cladirii unei vieti armonioase si echilibrate a comunitatilor si sub umbrela acestui generos concept al dezvoltarii durabile.
Conceptia, metamorfoza proiectului, strategiile alternative adoptate de arhitect si optimizarea pot fi considerate lantul procesual al proiectarii obiectului de arhitectura în dezvoltarea durabila. Nu mai putem vorbi de atingerea performantelor de proiectare daca nu se tine seama de consecintele viitoarei constructii asupra starii biopsihice a utilizatorilor si de impactul acesteia asupra me-diului. Constientizånd o stare de fapt, arhitectii pot alege cai mai putin nocive în ambele sensuri pentru acelasi scop final controlul spatiului arhitectural.
Spatiu arhitectural spatiu existential construit
C. Norberg-Schulz7 decodifica ierarhia nivelurilor spatiului existential, raportata la om si actiunile sale: primul nivel este cel determinat de måna, cuprinde obiectele mici, utilitare si se refera la forma si dimensiunea lor; urmatorul nivel se raporteaza la corpul uman si este reprezentat de obiectele de folosinta cum ar fi mobilierul, de exemplu; al treilea nivel este cel al casei, care prin dimensiuni da posibilitatea miscarii si actiunii corpului uman în propriul teritoriu; nivelul urban este în principal determinat de interactiunile sociale, cadru de viata socialmente constituit; penultimul nivel, cel al peisajului, rezulta din interactiunea omului cu mediul natural; ultimul nivel, cel geografic, are un ca-racter mai mult cognitiv, dar structurile lui influentaza în mod direct si deplin nivelurile experientei umane.
Prin aceasta structurare sunt puse în evidenta schemele operatorii proprii oamenilor, create prin interactiunea cu spatiul arhitectural existent, si este de asemenea ilustrata teoria cognitiva a spatiului.
Din punct de vedere arhitectural, cele sase niveluri ale spatiului existential, decodificate de autor, pot fi identificate prin trei medii recunoscute de populatia unei asezari, care se dezvolta în propriul teritoriu: mediul individual, cel pro-xim si cel global în interactiune directa cu spatiul arhitectural, ca spatiu existential construit. Astfel, primele trei niveluri, generate de spatiul obiectului arhitectural sau al constructiei propriu-zise, corespund mediului individual, urmatoarele doua niveluri, cel urban si cel al peisajului (deopotriva peisaj geogra-fic, social sau ecologic), rezultat al interactiunii omului cu mediul
natural, corespund mediului proxim, pentru ca ultimul nivel, cel geografic sa corespunda mediului global.
Spatiul arhitectural poate fi considerat ca un spatiu al experientei umane. Spatiul interior si cel urbanistic, spatiul limitat vizual de obstacole, fie ele ziduri sau siruri de copaci, spatiul vid si cel construit, spatiul continuu si cel discontinuu, toate aceste senzatii pe care oamenii le realizeaza în procesul perceptiei spatiului arhitectural, ca spatiu existential construit, conduc la experienta traita, particulara locului.
Dupa distrugerile provocate de cel de-al doilea razboi mondial, arhitectul american Kevin Lynch8 îsi propune, plecånd de la problema concreta a reconstructiei oraselor, sa demonstreze ca spatiul existential si cel arhitectural, asa cum sunt ele imaginate de catre om, sunt rezultatul unui proces mental prin care este receptionata lumea exterioara. Aceasta imagine este, dupa Lynch, rezultatul atåt al senzatiilor imediate, cåt si al memoriei experientei trecute. Aparuta în 1960, cartea sa Imaginea orasului a constituit un real punct de plecare în cercetarea mediului urban în relatie cu spatiul existential.
Concluzia care se desprinde, pe baza datelor prezentate si din multe alte contributii teoretice ale unor arhitecti ca Bruno Zevi9, Robert Venturi10, Paolo Portoghesi11, Christian Norberg Schulz12, este aceea ca spatiul arhitectural este o concretizare a spatiului existential.
Spatiul adaptat nevoilor actiunilor organice, dar si reactiilor psihice, care faciliteaza orientarea omului prin perceptie si în care se construiesc schemele operatorii ale individului, dar si schemele de actiune ale colecti-
vitatii, este în acelasi timp o realitate a spatiului social.
Pentru întelegerea tipului de integrare a arhitecturii ca mediu existential construit de catre om în cadrul spatiului existential si al mediului în globa-litatea lui putem apela la vechiul concept genius loci, care presupune deco-dificarea scarii spatio-temporale a realitatii construite.
|n esenta, recunoasterea de catre oameni a caracteristicilor locului (ca geosistem) s-a dovedit atåt de puternica încåt adesea acestia au surmontat prin actiunile lor orice fel de alte schimbari, fie ele cu caracter politic, social sau cultural.
Abordarea mediului din perspectiva holistica
Modelul de tratare globala a mediului este de fapt atitudinea corecta pe care o pot adopta specialistii în cadrul cercetarilor si prin actiuni concrete de rezolvare a problemelor specifice asezarilor umane din perspectiva dezvoltarii durabile. Scopul unei asemenea abordari este de a gasi metoda prin care pot fi controlate interrelatiile dintre toate elementele si factorii care «dau viata» asezarii si de asemenea controleaza dinamica de dezvoltare a acesteia.
Aceasta abordare holistica a mediului propune studiul ansamblului de relatii la care raspunde viata de zi cu zi din perspectiva interdisciplinara; astfel, spatiul social al asezarilor, spatiul antropizat sau ecosistemul artificial se identifica în cadrul aceluiasi spatiu existential, ca expresie a peisajului geografic.
Programul MAB-UNESCO13, pe care l-am ales spre exemplificare, indica studiul prin care conditionarile sociale (organizarea si structura societatii, industriile, sistemul de transport, gradul de motorizare, spatiul construit) afecteaza geosistemul natural si cel antropizat si calitatea experientei umane. Origina-litatea acestui demers propus de S. Boyden, consta în punerea accentului pe conditiile de viata si bunastarea locuitorilor, privind atåt individul, cåt si grupul sau comunitatea ce se identifica cu un anume geosistem antropizat, fie ca este vorba de o asezare rurala sau urbana.
Un asemenea program particularizat orasului, pus la punct de Ph. Mirenowicz, ia în considerare doua orientari distincte, pe care le denumeste: mediul total ecologia sistemului urban si experienta umana ecologia
populatiei. Ideea de baza este aceea ca starea de sanatate si bunastarea
individului depind de calitatea mediului sau si de trasaturile sale comportamentale, formate în cadrul de viata sau de munca (conditii materiale, sociale, culturale). |n acest context, mediul total cuprinde: mediul natural sau modificat, populatia umana (structura demografica, economica, profesionala si organizarea sociala), produsele muncii (produse finite, tehnica, elementele me-diului construit), cultura (valori sociale, cunoastere, tehnologie, legi, religii), fiecare dintre aceste domenii avånd o dimensiune dinamica.
Abordarea conceptuala, care defineste forma si continutul acestui program de cercetare privind mediul urban se bazeaza pe evidentierea urmatoarelor trei categorii de probleme: perceperea si întelegerea factorilor perturbatori ai me-diului individual, colectiv sau global; elaborarea solutiilor avånd ca scop eli-minarea constrångerilor si valorificarea aspectelor pozitive; integrarea acestor solutii în procesul de decizie si actiune.
Consider ca pentru o corecta identificare a componentelor spatiului arhitectural, ca spatiu existential construit, si a relatiilor generate în cadrul lui, raportate la geosistemul antropizat, ca si pentru o corecta întelegere a felului în care acestea pot fi proiectate optimizat fata de peisajul geografic, sau a felului în care pot contribui la echilibrul functional al celor doua geosisteme, na-tural si antropizat, este necesara o segregare terminologica, si anume folosirea termenului de spatiu existential construit pentru a pune în evidenta ecologia asezarilor si a celui de mediu total, cu referire directa la ecologia populatiei.
Astfel, gestionarea mediului total (ecologia populatiei), si proiectarea spatiului existential construit (ecologia urbana) va necesita nu numai întelegerea elementelor perturbatoare ale mediului natural (geosistemului na-tural) sau modificat (geosistemul antropizat), dar va necesita, de asemenea, abordarea constrångerilor socio-culturale si economice ale individului. |n cadrul «simbolic» reprezentativ al societatii actuale, fiecare individ este supus constrångerilor care depind de istoria sa si care variaza în timp.
Gestionarea mediului cotidian al unei asezari trebuie sa fie capabila de aprecierea, anticiparea si evaluarea constrångerilor pe care «dezvoltarea» le va provoca la nivelul individului sau al colectivitatiii.
Proiectarea spatiului existential construit trebuie sa fie sensibila, de asemenea, la diferitele perturbatii care pot afecta confortul fizic, psihic sau mental al colectivitatilor umane utilizatoare, dar scopul urmarit trebuie sa fie acela de a oferi, pe termen lung, cadrul în care sa fie posibila ponderarea directiilor de dezvoltare ale mediului global cu stadiile de echilibru sau dezechilibru semnalate în diverse momente între cele doua geosisteme, natural si antropic.
Aceasta specificare, permite clasificarea elementelor perturbatoare ale cadrului de viata sau de munca al locuitorilor unei asezari în trei categorii: factori de mediu natural sau antropizat, al caror impact este evaluabil: geogra-fici, locuinte, transport, industrie, economie etc.; factori socio-culturali foarte greu de evaluat: istorici, religiosi, morali, de traditii etc.; factori individuali, care depind esential de starea biopsihica a fiecarui individ: starea psihica, sanatate, stress etc.
Astfel, prin gestionarea mediului asezarilor în dezvoltare putem fi în masura sa definim forma si nivelul interventiei, în termenii ecologiei populatiei, prin urmatoarele trei medii: mediul individual; mediul proxim si mediul global. Trecerea de la un nivel la altul implica o mare complexitate de întelegere si de actiune, fiecare frontiera putånd fi asimilata cu un filtru sau o bariera de perceptie.
Proiectarea spatiului existential construit conform principiului de baza al dezvoltarii durabile a facut posibile unele demonstratii arhitecturale valoroase datorate atasamentului arhitectilor (reprezentati în numar mult mai mare de arhitectii americani, decåt de cei europeni) la noul sistem de valori ecologice la care încearca sa se raporteze viata oamenilor. Arhitectul, prin actul conceptual arhitectural, a devenit responsabil de felul în care aceste valori sunt promovate de spatiul existential construit.
Noua atitudine a arhitectilor a fost facuta cunoscuta întregii lumi si a fost consfintita prin Declaratia de interdependenta pentru un viitor durabil, cu ocazia celui de-al XVIII-lea Congres Mondial al UIA, ce s-a desfasurat la Chicago între 18-21 iunie 1993:
«Cladirile si mediul construit joaca un rol major în impactul uman asupra mediului natural si asupra calitatii vietii; proiectarea durabila reuneste consi-deratiile asupra resurselor si eficientei energetice, materialelor si constructiilor sanatoase, folosirea terenului cu grija fata de problemele ecologice si sociale si o sensibilitate estetica ce inspira, afirma si înnobileaza; proiectarea durabila poate sa reduca semnificativ agresiunile umane asupra mediului natu-ral, ridicånd în acelasi timp calitatea vietii si a bunastarii economice.»14
|ntre domeniul arhitectural, pe de o parte, si sfera celorlalte domenii care se preocupa de geosistemul antropizat si de mediu în globalitatea lui, pe de alta parte, exista puternice interconditionari si feedback-uri, iar arhitectii sunt chemati sa participe la dialogul pluridisciplinar care priveste geneza si dezvoltarea spatiului existential construit.
Mediul si sanatatea in spatiul urban
Repercusiunile dezvoltarii economice si ale progreselor tehnologiei mo-derne s-au manifestat asupra mediului si starii de sanatate a populatiei chiar în interiorul spatiilor functionale ale orasului, reprezentate în cea mai mare parte de constructii apartinånd diferitelor programe arhitecturale si de forma urbana în continua schimbare.
|ndesirea constructiilor în planurile urbanistice, cu un prim efect negativ asupra starii de sanatate biopsihica a utilizatorilor, datorat si conceptiei, si pozitionarii aleatorii a acestor constructii fata de punctele cardinale, prin proiectarea de obiect în scopul utilizarii cåt mai eficiente a terenului, de asemenea profilul orasului obtinut prin asocierea unor tipuri de volumetrii variate si puternic contrastante ca dimensiuni si materiale utilizate în anvelopanta, redu-cerea spatiilor acoperite cu vegetatie, impurificarea atmosferei urbane datorate în special traficului intens si scapat de sub control, toate acestea au amendat în sens negativ factorii termici de confort: temperatura, umiditatea si ventilatia în interiorul localitatilor.
Spre deosebire de localitatile rurale, acoperite în cea mai mare parte cu ve-getatie dezvoltata pe un sol umed si poros, ce nu modifica prea mult conditiile climatice, orasul prezinta o suprafata activa cu însusiri fizice net dife-rentiate: tipurile de materiale de constructie, finisaj si acoperire a constructiilor caracterizate în general prin caldura specifica mica si conductibilitate calorica si permeabilitate mare, de asemenea rezolvarea tipurilor de suprafete si acoperirea trotuarelor si strazilor împreuna cu sistemul de canalizare, conduc la evacuarea rapida a apei din precipitatii mentinånd suprafata activa a orasului uscata, în comparatie cu aceea a regiunilor înconjuratoare; în aceste conditii, caldura nu se consuma în procesul evaporarii si conduce la încalzirea în exces a suprafetei active si a aerului urban.
Spatiile verzi din interiorul oraselor, cu rol de umbrire, de filtru pentru impuritatile urbane si, prin evapotranspiratie, cu rol de atenuare a încalzirii excesive, marind totodata umezeala relativa a aerului, au o sfera de influenta redusa; tocmai de aceea repartitia nejudicioasa a acestora fie insulara, fie comasarea lor în mari parcuri aflate la periferia orasului si distrugerea fåsiilor verzi care strabatånd orasul leaga între ele parcurile si gradinile au influentat indirect clima orasului si direct sanatatea locuitorilor urbani.
Topoclima urbana si microclimatele definite de climatologie, amprentate na-tural sau create de om, au fost puse în evidenta de preocuparile
punctuale ale arhitecturii bioclimatice.
}arile europene dezvoltate, pentru care progresul nu si-a pierdut sensul, îsi construiesc un model de control al mediului în totalitatea lui, care a devenit pentru unele domenii un model de actiune. Acesta trebuie sa slujeasca o societate, în principiu compatibila cu mediul ei. Interventiile de natura urbanistica si pei-sagera în proiectarea spatiului existential construit, sustin realist aceasta schimbare de optica a decizionalilor oraselor.
Planul ecologic de dezvoltare urbanistica si tehnologia proactiva, bene-fica ecologic, sunt astazi considerate limitele între care se poate desfasura analiza critica a unei constructii etichetate drept durabila si se pot selecta criteriile de organizare ale spatiului interior construit. Amåndoua aceste tipuri de gåndire proiectiva ecologica sunt generate în sfera antropicului, amåndoua sunt incidente asupra geosferei naturale si, în sfårsit, prin evaluarea lor se urmareste un scop comun, cunoscut ca sintagma, utilizata astazi, de protectia mediului sub forma sa globala.
Ceea ce påna ieri parea o imposibilitate, a devenit posibil si salutar astazi: tehnologia, aceasta mare consumatoare de energie si factor implicat activ în poluare, indirect si direct (doar noxele produse în timpul fabricatiei au cunoscut, cu mai mult timp în urma, rezolvari de preluare: filtre, statii de epurare etc.), a devenit în acest domeniu al constructiilor la råndul lui important prin efecte produse în cele doua geosisteme benefica ecologic.
Aceasta sintagma cu impact puternic asupra bunastarii oamenilor are si un alt sens si anume acela de a nu greva progresul. Poate pentru prima oara în istoria civilizatiilor, progresul este asociat cu notiunea de menajare a resurselor. Expozitia Universala 2000 Hanovra, are pe generic deviza:
Om-Natura-Tehnica, conjugånd într-un fel fericit saltul omului spre viitor cu prezervarea mediului; este ca o trezire a generatiei noastre, care, speriata de consecintele progresului, îsi construieste aceasta noua atitudine.
i