MARIANA CELAC
Acum — deja — 12 ani a apărut în America o carte bună şi necesară despre Bucureşti. Romanian Modernism. The architecture of Bucharest 1920—1940 are doi autori, veniţi din colţuri diferite de continent: Luminita Machedon, arhitect bucureştean şi Ernie Scoffham, „academic“ britanic bun cunoscător al avangardei arhitecturale din Europa de Est. E o carte de format mare, bine scrisă şi generos ilustrată. Mai mult decât atât, a apărut în America, la MIT Press în excelenta serie despre anii 30. MIT Press este Mecca publicaţiilor de teorie şi istorie de arhitectură, aşa că din bune şi multe temeiuri cartea merită, pe lângă preţuirea pentru cercetare şi ţinută editorială, şi un certificat de prioritate: aceea de a fi introdus „cubismul“ din România pe harta stilului internaţional în arhitectura europeană.
E o intrare în scenă oarecum întârziată faţă de momentul de vârf al curiozitătiţii pentru variantele est europene ale fenomenului. În anii 1970—1990 au circulat expoziţii şi colocvii savante urmate de cărţi despre relaţiile între avansul tehnologic, avangardele artistice şi conjuncturile sociale din perioadă, despre iluziile şi derapajele deceniului. Odată cu suita de la Beaubourg (Paris-Berlin, Paris-Moscou, Paris-Barcelone), au ieşit în lume studiile lui Jean Louis Cohen, de Michelis şi Tafuri, Marc Auge sau Anne Bony. Modernismul rus şi sovietic, arhitectura în cel de al treilea Reich, realismul socialist, manipularea ideologică a arhitecturii, avangardele cehe, slovace sau sârbeşti sau ambiguităţile scump plătite de arhitecţii cooptaţi în proiectele totalitare au fost disecate Frontierele mişcătoare ale modernităţii au inclus teritorii noi. Venise vremea ca pata albă din sud-estul nostru să dispară. Un Bucureşti altfel decât adormit, balcanic, pitoresc şi tarat de iremediabilă lene şi-a făcut intrarea, prin lucrarea celor doi autori, în familia curentelor interbelice, e drept cu un decalaj care se simte încă, aşa că deocamdată experienţa bucureşteană rămâne încă marginală în bibliografia momentului.
Intrat pe scena internaţională cu bune referinţe, Romanian Modernism încheie un deceniu de efort critic şi documentar, cu teme de atelier bine făcute acasă. Să nu uităm că, începând cu 1990, entuziasmul pentru intervalul dintre războaie avea a face cu un idiom arhitectural trecut prin variaţii extreme de percepţie şi autoritate. Deceniului anilor 1930 care a transferat mesajul cubist „în material definitiv“, şi s-a instalat în peisajul Bucureştiului central (unde a găsit şi investitori generoşi şi opozanţi virulenţi), i-a urmat perioada realismului socialist. Condamnat şi exclus ca expresie a ideologiei burgheze şi cosmopolitismului formalist până la începutul deceniului şaizeci, a fost reconsiderat cu prudenţă şi în fragmente în anii 70 şi 80 de puţinii aficionados, nu numai de critica şi istoriografia „scrisă“ atâta câtă a fost ci mai ales — şi explicit — de producătorii de arhitectură, autorii de proiecte, proiectanţii, planşetarii — în lexicul profesiei. Iar după 1990 arhitectura interbelică şi-a asumat — dacă e să extindem la disciplinele spaţiului construit observaţia Irinei Livezeanu despre politicile culturale în România Mare — o relevanţă aparte în conturarea diferenţelor între „indigenişti“ şi „europenişti“ sau chiar eventualii „globalişti“, dar şi în relansarea unei polemici care a agitat recepţia modernismului la noi de la începuturi şi până acum.
Merită a fi amintiţi aici precursorii interni ai cărţii de la MIT Press. Procesul a inceput în primăvara lui 1990 cu expoziţia — şi catalogul ei, redactat ca un manifest — despre Starea Oraşului de la sala Dalles. Au urmat expoziţia Horia Creangă la centenarul naşterii lui, expoziţia („cea mare“ pentru Alexandru Beldiman, animatorul acestei remarcabile serii) Intre Avangardă şi modernism, Bucureşti 1920—1940 la Teatrul Naţional în 1992, apoi Centenarul Marcel Iancu din 1996. Toate însoţite de publicaţii critice, care au avut parte şi de o tipăritură de cea bună calitate făcută cu mari eforturi şi datorii băneşti care nu s-au stins încă la Amsterdam.
Lucrurile nu s-au oprit aici. De atunci cercetări, teze de doctorat, instalaţii şi colocvii au rafinat periodizările şi au urmărit variantele mai mult sau mai puţin canonice ale genului. În buna tradiţie a locului, gustul extrovert şi decomplexat faţă de noutate a funcţionat în mediul bucureştean şi pentru stilul internaţional. Opinia locală a trecut cu uşurinţă peste dogma stilului internaţional (plan liber, acoperire în terasă, etajul de la nivelul solului degajat. Intâlnirea între ecourile târzii de art nouveau, contaminarea prin elemente art deco (Mihaela Criticos), limbajul ornamental „cubist“ (Marius Marcu Lapadat) sau restituirile de arhivei — a lui Haralambie Georgescu coordonată de profesorul Cornel Ghenciulescu, de curând dispărut), Henriettei Delavrancea Gibory (Miliţa Sion), Octav Doicescu şi Paul Smarandescu (Carmen Popescu) — au schimbat în mare măsură percepţia surselor, limitelor, a altoiurilor şi unei posterităţi suficient de ramificate şi imprecise dacă ar fi să ne raportăm la dogmele stilului internaţional pur şi dur.
În schimb cultura urbană şi planificarea urbanistică interbelice nu au avut parte de aceiaşi soartă. Estetica stilului internaţional şi arhitectura „de obiect“ s-au instalat cu aplomb în centrul restituţiilor post-1990. Captivată de redescoperirea unei secvenţe de istorie arhitecturală care a avut parte de un destin quasi-omenesc (excludere, marginalizare, pedepse, un fel de martiraj) critica şi istoriografia nouăzeciste s-au arătat mai puţin atrase de evoluţia urbanismului şi s-au oprit, inclusiv prin citate de iconografie, doar asupra episodului Planului Director din 1934-35, cum a făcut şi Românian Modernism de altfel. E drept că Memoriul justificativ al Planului director a fost cel mai expresiv şi cel mai uşof de citit printre documentele de urbanism operaţional produse în epocă. Deşi, cum vom vedea mai departe, avea în spate o istorie mai lungă şi mai elaborată decât cea care pregătise intrarea obiectului arhitectural „cubist“ în Bucureşti.
Memoriul Planului Director ar merita cu siguranţă o republicare care să îl facă accesibil unei lecturi cu creionul şi caietul de note alături. Devenit public în noiembrie 1934, memoriul fusese redactat de un comitet de cinci specialişti înfiinţat cu mai puţin de un an înainte. Comitetul a preluat studiile şi proiectele Comisiunii de Sistematizare, un corp cu o componenţă variind între 20 şi 28 membri ce funcţionase începând din 1928 cu statut legal pe lângă primăria Municipiului Bucureşti. Până în februarie 1934 Comisiunea petrecuse multă vreme „în discuţiuni fără a se transpune nimic într-un proiect acceptabil“, aşa că administraţia comunală a impus un comitet restrâns cu un program intens de lucru. Misiunea — a întocmi un plan general care să detalieze amenajarea oraşului şi a perimetrului său periurban, până la linia forturilor, respectiv a centurii de cale ferată, în viitorii 40-50 de ani. Rezultatul a fost lansat ca un volum de format mare cu 160 de pagini şi 51 de planşe. În anii următori, lucrările la Planul director vor fi continuate pentru a produce un document urbanistic în multe privinţe valabil şi astăzi
Din comitetul de lucru „restrâns“ au făcut parte patru arhitecţi şi un inginer. Conducerea comitetului i-a revenit lui Duiliu Marcu, primul pe lista ordonată, evident, în ordinea responsabilităţilor şi autorităţii.
[…]