Geamurile camerei de hotel dau, ca la carte, spre sud. |n fata ferestrei e o loggia mare, prea mare pentru gustul si nevoile mele: doua fotolii de plastic si o masa rotunda, din cele pe care le gasesti la orice «butic» de pe marginea soselei, de abia ocupa un colt. Stau intr-o camera luxoasa cu vedere spre munti. |n lumina oblica de dimineata se citeste taietura brutala a versantilor de piatra si desenul colturos al crestei intr-un fel de Poiana Brasov, numai ca muntii se cheama Alatau si sunt de trei ori mai inalti decåt Postavarul. La trei sute de kilometri e frontiera Chinei. Mai departe, drept spre sud, vin muntii Tian Ian, apoi un desert, un platou inalt numit Tibet si apoi alti munti: Himalaya. Iar drept spre nord este Siberia.
Noaptea a nins, in aerul imobil ramurile nu se scutura si ramån incarcate cu zapada zile in sir. Nu inteleg de ce lumina se schimba atåt de repede desi våntul nu bate: ceata, soare, nori cenusii, ceata din nou intr-un rastimp de cåteva ore. De la etajul sapte vad parcul somptuos si imprejmuirea drastic pazita a fostului sanatoriu guvernamental, acum hotel de 160 de dolari pe noapte cu piscina termala si teren de golf. |n mijlocul parcului un panou de dimensiuni standard, exact ca pe soseaua Bucuresti-Otopeni aduce culoare in imaginea alba: in locul rosului de steag e rouge coquin pe binecunoscuta sticla. Ii acelasi slogan: always Coca Cola. Iar la restaurant pe masa sunt asezate aceleasi flori vopsite parca cu sineala de rufe aduse la Almaty, ca si la Bucuresti, cu avionul de noapte de la Amsterdam.
Cånd ceata se imprastie, descopar dincolo de gardul parcului case, blocuri, cosuri de fabrica si un acoperis zimtat de atelier industrial. Daca muntii nu ar fi atåt de inalti, iar la buletinul meteo nu as fi aflat ca putin mai spre nord temperatura noptii fusese de 35 grade, as fi zis ca sunt dupa o zi de baba cu vifor la marginea Calafatului sau Simeriei sau oriunde in Romånia industrializata. La 5 000 de kilometri departare de casa, in muntii Alatau din piemontul Tian Ian-ului am gasit un loc care mi-e cunoscut in amanunt, unde datez casele fara efort si recunosc «suturile» de planseta devenite realitate urbana. Ca pe Valea Jiului, de la Petrosani spre vest, in sus pe firul apei.
Casele «unifamiliale» «muncitoresti» sau «cuplate» sunt construite in anii cincizeci. Au acoperisuri in doua ape innegrite de funingine si curti cu garduri proptite din toate partile de acareturi improvizate. Din soseaua cu asfaltul crapat in placi mari se despart alei glodoase catre platformele be-tonate cu masini si jocuri de copii. Carari incerte o iau printre bloculetele «colective» cu doua etaje (saizecistele) sau cutiile cu patru etaje ale anilor saptezeci. Carcase de hale parasite, fatade cu dåre de funingine, intrari sordide cu geamuri sparte, panouri cu ferestrele-gauri patrate in grosimea betonului sumar incheiat, cu rufe atårnate si borcane puse la frig. Ii comertul non-stop: gherete cu grilaje de fier-beton incolacit, cu biscuiti si sticle de plastic.
Cåmpul lui Neag e statia terminus in conurbatia carbunelui de pe Valea Jiului, cea mai tånara si cea mai nefericita exploatare miniera. Carbunele s-a terminat, iarba s-a terminat, viata s-a terminat. Sub terenul nesigur galeriile de suprafata abandonate risca sa se prabuseasca la pasi imprudenti, o coaja groasa de pamånt de pe dealurile despadurite aluneca in jos si se pliaza cu falduri våscoase peste valea ravasita de exploatarea la suprafata din care au ramas masinarii imense, benzi de transportat långa gramezile de materie negricioasa, slinoasa, pe care nu creste nimic pamåntul steril.
Aici se termina soseaua, mai departe se poate merge doar cu cortul in spate, spre Retezat, Parång sau spre Valea Cernei. Aici ar trebui, ni s-a spus intr-un comunicat guvernamental in ianuarie, in toiul mineriadei, sa se construiasca o sosea turistica peste saua care desparte apele catre defileul Cernei. Un proiect de miliarde la care vor lucra 2 000 de disponibilizati timp de doi ani.
Datorita noului drum, ni s-a spus, din Harghita, Vålcea si Gorj se va putea ajunge repede la Baile Herculane; Oltenia de nord si Transilvania de sud capata astfel iesire la Banat. Dupa ce vor fi terminat drumul, minerii altfel predispusi la razmerita se vor apuca de lucrative initiative private. Femeile vor cultiva gradina pentru ca mediul va fi fost recuperat, iar poluarea extirpata. Turismul va inflori intr-un peisaj admirabil. Iar industria culturala va face din Cåmpul lui Neag un popas semnificativ, atractie instructiva pentru calatorul modern.
Partida jucata in ultimii douazeci de ani la Cåmpul lui Neag se apropie astfel de sfårsit. Din celebrele «ocolnice» au ramas doar ruine de lemn ros in Vale si un exponat la Muzeul Satului: «un ansamblu unitar», cu locuinta si constructiile gospodariei grupate in jurul curtii acoperita cu placi mari de piatra. |nconjurata de «ocolul» intarit, structura solida de bårne e inchisa pe toate laturile, cu porti mari pentru oameni si porti mici pentru animale, cetate a oamenilor din munte in fata padurii, izolata, solitara.
Dar valea paradiziaca nu mai exista. Pe locul unde a fost Cåmpul lui Neag functioneaza acum un alt reper. Memoria locului nu mai are nimic a face cu arhitectura ocolnicului. Aici se afla acum realitatea experimentului migrator de inginerie urbana care a produs, precum calugarii constructori ai goticului, drumurile de pelerinaj in Europa medievala, un procedeu de colonizare a locurilor de o tenacitate fara termen de comparatie, egal cu sine insusi din Carpatii Meridionali påna sub lantul Alatau din miezul Asiei si mai departe.
Acesta este acum locul vizibil singurul patrimoniabil autentic la Cåmpul lui Neag. Ce vom face cu el? Dupa tot ce s-a intåmplat este oare posibila recuperarea? Cåmpiile elizee de altadata ravasite de exploatarile de carbune in descoperta pot fi semanate cu seminte de flora «spontana», pentru a reface pasunile «alpine» recompuse in laborator si irigate conform re-gulii? Coamele de deal mutate din loc isi mai pot regasi locul conform curbelor de nivel din hartile de acum 20 de ani? A reface din bårne mari de lemn proaspat taiat arhitecturile traditionale, eventual folosind, ca la teatrul Globus din Londra, numai unelte de la 1600 nu pune probleme tehnice. Ii nici a gasi o birocratie culturala care sa supravegheze ca instalatiile din motelurile cu ocolnic sa aiba amenajari igienice corecte fara sa tulbure «au-tenticitatea» locului nu pare a fi o problema: chestiune de proiect bine facut si bani din deviz si consultanta elvetiana. Iar aspiratiile noastre de urbaniti postindustriali, alimentate de mituri bucolice, ne vor måna eventual spre acest paradis recuperat dupa un scurt episod in iad. Daca ar fi sa urmam logica repararii, urmele industrialismului socialist ar putea sa dispara sub buldozerele pozitive ale unui ambient proiectat pe planseta, executat in sit real si oferit viitorimii ca memorie a locului.
As inclina sa cred insa ca acea memorie a locului e iremediabil pierduta. Endgame. Jocul de incheiere la Cåmpul lui Neag s-a consumat. |n asteptarea protejarii prin lege a patrimoniului arheologic din desertul carbunelui sapat din dealuri la lumina zilei si al siturilor memoriale cu blocuri de panouri mari nu ne ramåne decåt sa punem la punct in laborator tehnicile de stabilizare a haldelor slinoase, miscatoare de steril.