Scrisorile arhitectului. O editură pariziană de carte de arhitectură (se numește, cât se poate de potrivit, Editions du Linteau) anunță pentru această vară apariția celei de a treia — și ultima — culegere din seria Le Corbusier — Lettres à ses Maîtres1. Marie-Jeanne Dumont, arhitect și istoric de arhitectură, a făcut cercetarea de arhivă, a editat și adnotat textele și a prefațat primele două volume apărute până acum: scrisorile către Auguste Perret (cel care va folosi betonul armat aparent la mari edificii urbane) și cele către Charles l’Eplattenier (pictor, sculptor, gravor, mentorul viitorului Le Corbusier la Şcoala de Artă din La Chaux de Fonds și cel care, cu sârg convingător, și-a îndemnat elevul să devină arhitect). Așteptăm acum ultimul volum din ediția doamnei Dumont, Le Corbusier et William Ritter. Correspondance croisée. Vom avea de această dată, după cum titlul o anunță, mai mult decât o colecție de scrisori trimise de una din părți: chiar corespondența „încrucișată“ între cei doi. Pentru noi, cei de la București, acest schimb de scrisori e cu atât mai interesant cu cât viitorul „arhitect al secolului“ a trecut prin București într-o perioadă în care a făcut, posibil, câteva alegeri ce vor defini filosofia arhitecturală a operei sale de mai târziu.
După cum se știe, în vara lui 1911, Charles-Edouard Jeanneret (va deveni Le Corbusier în 1920) a făcut o călătorie în sud-estul european și a trecut și prin București. Ritter e cel care l-a îndemnat să abandoneze atelierul lui Behrens de la Berlin, unde petrecuse cinci luni, nemulțumit de „ereziile construite“, de preocuparea obsesivă pentru fațade și indiferența față de arhitectura modernistă și să facă o călătorie prin marile locuri ale arhitecturii mediteraneene. În drum a fost îndemnat să se oprească și în Europa Centrală și Balcani. Ritter i-a pus în mână nuvela sa L’Entêtement slovaque, a planificat întreaga călătorie și i-a convins pe călători (erau doi — Jeanneret și prietenul său August Klipstein) să facă ocolul spre București, Câmpina și Sinaia. Ritter locuise o vreme la București, cunoștea bine colecția regală de pictură, interesantă mai ales pentru Klipstein care pregătea o teză despre El Greco. El e cel care a mijlocit legăturile cu lumea literară și artistică, cu Vlahuță, Jean Steriadi, Caragiale, Macedonsky și Grigorescu sau cu arhitectul Alexandru Clavel. În monografia sa despre Le Corbusier, când vorbește de sursele ideologice, referințele de filosofie sau de teorie de arhitectură la care a apelat Le Corbusier în tinerețe, Kenneth Frampton2, îl numește pe Ritter alături de Fourier, Saint Simon, Nietzsche și de arhitecții Auguste Choisy, Adolf Loos, Peter Behrens și Tony Garnier.
Trecerea prin capitala României a rămas puțin cunoscută — cel puțin până acum. Nici folclorul meseriei, nici curiozitatea cercetărilor și cercetătorilor nu s-au oprit asupra acestui moment, chiar dacă, din anii ’60 încoace — după dezghețul post realism-socialist — autoritatea modernismului arhitectural și reverența quasi-mitică pentru Le Corbusier au fost scoase de sub obroc și transmise cu elan generațiilor de studenți. Toți profesorii din Şcoala de Arhitectură din perioada 1960-1990 trăiseră, în anii de formare, entuziasmul pentru avangardele interbelice. Iar devoțiunea pentru marele maestru nu pare să se stingă nici acum și continuă în ecourile tardive ale arhitecturii sale în multe lucrări interesante ale unor tineri.
O găselniță grafică (un afiș la o expoziție din Polonia dacă nu mă înșel) a numit anii aniversărilor arhitectului Corbusyears. Un prim val a venit odată cu centenarul nașterii sale în 1987. Expoziții cuprinzătoare 3, cataloage, studii și scrieri critice au adăugat câteva titluri astăzi socotite fundamentale la o bibliografie deja stufoasă. Cel de-al doilea val de corbusyears e încă în desfășurare, deschis în 2011 de aniversarea unui secol de la ceea ce Le Corbusier însuși a numit, pregătind ediția în volum a corespondențelor sale de drum, Voyage d’Orient. De data aceasta, o nouă generație de cercetări vine să extindă exegeza corbusiană. Reconstrucția opțiunilor politice din Europa de Est aruncă o lumină neașteptată asupra operei lui Le Corbusier, asupra prezenței sale în programele urbanismului centralizat și asupra avatarurilor dialogului — altfel avortat în cele din urmă — cu liderii unor state totalitare, cum au fost încercările de apropiere de inițiativele urbanistice de la Roma în timpul lui Mussolini sau, cam în același timp, de planul general al Moscovei staliniste. Dar așa arată întreaga sa biografie și întreaga sa operă. Le Corbusier a fost, în felul său, un „revoluționar de profesie“, un militant capabil de o energie mesianică extraordinară în slujba exclusivă a viziunii sale — de arhitect.
