Textele care urmează sunt transcrieri verbatim (cu minime dar inevitabile corecţii) — ale intervenţiilor la un colocviu despre arhitectura perioadei comuniste la noi, parte a proiectului european ATRIUM. Colocviul a avut loc la Cărtureşti în primăvara acestui an, a fost moderat de arhitectul Alexandru Beldiman (membru al consiliului ştiinţific al proiectului). Au intervenit în dezbatere Ana Maria Zahariade, Nicolae Lascu şi Dorin Ştefan, arhitecţi, toţi trei — profesori la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu —, Şerban Sturdza, arhitect, preşedintele fundaţiei Pro Patrimonio, Mircea Toma, jurnalist şi activist social, preşedintele Agenţiei de monitorizare a presei AMP.
ATRIUM este o cercetare de istorie recentă sau relativ recentă, acoperind producţia în arhitectură şi urbanism a regimurilor totalitare din Europa secolului 20. Rezultatele ei se adresează mediului academic ca o contribuţie la discuţia — vie şi în continuare contradictorie — despre moştenirea construită şi interpretarea ei. Dincolo de interesul care ţine de cunoaştere, chestiunea are şi o referinţă directă la solidaritatea culturală în interiorul Uniunii Europene. Un document (rezoluţia Parlamentului european despre conştiinţa europeană şi totalitarism, ratificată în 2009) cheamă la construcţia unei poziţii unificate asupra istoriei continentului, capabilă să dezvolte respectul pentru victimele totalitarismului şi să propună o privire critică asupra fascismului, nazismului şi comunismului — împreună cu întreaga lor posteritate, inclusiv fondul de arhitectură şi intervenţiile urbane.
Cei douăzeci şi trei de ani care au trecut de la colapsul ultimelor regimuri totalitare din Europa de Est lasă loc pentru o interpretare obiectivizată a relaţiei între contextul totalitar şi arhitectura perioadei. Când e vorba de contribuţia construită (importantă ca volum), specialiştii par a cădea de acord asupra unui aspect: ea face parte din moştenirea culturală a Europei, o parte ce nu poate fi nici exclusă din istorie (şi eventual eliminată fizic), nici folosită ca argument pentru legitimarea politicilor condamnabile ale regimurilor totalitare. E o premisă care deschide un capitol de explorare lucidă, o apropiere nuanţată faţă de actul arhitectural, colorat în acest caz particular de argumente ideologice, cu atât mai sensibilă cu cât trebuie să asocieze analiza dispozitivelor de influenţă, constrângere şi dictat statal sau ideologic, motivaţiile şi eventuala obedienţă a unor arhitecţi şi, lucru determinant in cazul evaluării arhitecturii, o părere raţională asupra calităţii arhitecturii în sine, cea instalată în sit, lucru greu de atins după cum bine se ştie.
Disputa veche între primatul formei şi dominanta funcţională şi programatică atunci când se judecă reuşita unei arhitecturi se redeschide atfel în prezenţa unor cazuri dintre cele mai variate — de la reuşite arhitecturale la aberante decizii de funcţie şi dimensionare şi opţiuni stilistice anacronice, de la intervenţii urbane onorabile la derapaje şi decizii distructive la scară mare. Toate au nevoie de lămurirea contextului istoric şi o poziţionare teoretică echilibrată faţă de fenomenul în ansamblu dar şi de idei inteligente când vine vorba de a găsi atitudinile şi uneltele fizice de reparare, reabilitare şi mai ales de folosire raţională (şi economică) a edificiilor. În final propunerile proiectului (arie de studiu, expunere, instrumente de informare pentru valorificarea turistică a acestui fond) se adresează cercetătorilor, dar şi celor ce construiesc politici culturale, şi pentru călătoriile de studiu şi pentru turismul popular şi autorităţilor locale sau business-ului turistic.
Tema proiectului este cu atât mai dificilă cu cât un cortegiu de simplificări şi excluderi vehemente a însoţit multe din judecăţile recente. Chiar dacă momentul distrugerilor fizice a fost depăşit (şi s-a oprit mai mult la statui şi situri memoriale), peste tot in Europa post totalitară există încă edificii (mai ales cele ridicate în conjuncţie directă cu lideri sau instituţii ale statului totalitar) abandonate. Cea mai mare parte a acestui patrimoniu e folosită, cu reuşitele şi derapajele sale, dar pierde din substanţa materială prin trecerea timpului şi pune numeroase probleme — de la folosirea în circumstanţe şi cu finalităţi diferite la conservare şi restaurare.
ATRIUM acoperă, şi în timp şi geografic, un spaţiu întins şi o varietate de teme. Proiectul include studii de caz din Italia (pentru arhitectura sub Mussolini) sau Albania şi Croaţia (extensiile arhitecturii de perioadă mussoliniană în teritoriile ocupate în timpul celui de al doilea război mondial), Slovacia (arhitectura influenţată de idiomurile oficiale dezvoltate în Germania nazistă şi Italia fascistă), Grecia (administraţia mussoliniana în Rodos şi Salonic în timpul ultimului război mondial, regimul „coloneilor“) şi câteva ţări din Europa de Est în perioada comunistă (Albania, Bulgaria, România, Slovacia, Slovenia, Serbia, Ungaria). În mare, cercetarea se apleacă asupra posibilei contribuţii culturale a arhitecturii produse sub regimuri condamnate istoric. Dacă răspunsul la întrebarea asupra calităţii culturale şi arhitecturale este pozitiv, proiectul continuă prin evaluarea potenţialului economic ca destinaţie turistică — fie ea şi dark — întunecată, cum sunt catalogate locurile memoriale legate de evenimente tragice. Şi din punctul de vedere al „ofertei“, dar şi al „cererii“, exprimate în posibilul interes şi în aşteptările publicului.
Colocviul de la Cărtureşti nu a intrat în detaliile economice ale problemei. S-a mărginit la preliminariile ei istorice şi a inclus şi un capitol extrem de interesant — acela al experienţelor personale şi traiectoriilor profesionale ale unor arhitecţi. Vorbitorii s-au oprit la raţionamente în marginea unei chestiuni în continuare aprig controversate. Când e vorba de relaţia cu puterea politică totalitară, rolul arhitectului deviază adesea în ambiguitate. Aşa că discuţia de la Cărtureşti s-a îndreptat mai ales către felul cum s-a exprimat — arhitectural vorbind — această asociere, cum şi dacă arhitectura de bună calitate a fost posibilă, cum a fost ea produsă, dacă face sau nu parte din patrimoniul cultural şi dacă poate fi explorată împreună cu contextul politic sau ar trebui să fie extrasă de sub incidenţa criticii şi condamnării unor regimuri istoriceşte reprobate.
Chestiunea utilizării ca eventuală destinaţie de curiozitate intelectuală şi de experienţă de vacanţă rămâne deschisă pentru o altă sesiune.