MARIANA CELAC Noi trasee culturale

Textele care urmează sunt transcrieri verbatim (cu minime dar inevi­tabile corecţii) — ale intervenţiilor la un colocviu despre arhitectura perioadei comuniste la noi, parte a proiectului european ATRIUM. Colocviul a avut loc la Cărtu­reşti în primăvara acestui an, a fost moderat de arhitectul Alexandru Beldiman (membru al consiliului ştiinţific al proiectului). Au intervenit în dezbatere Ana Maria Zahariade, Nicolae Lascu şi Dorin Ştefan, arhitecţi, toţi trei — profesori la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu —, Şerban Sturdza, arhitect, preşe­dintele fundaţiei Pro Patrimonio, Mircea Toma, jurnalist şi activist social, preşedintele Agenţiei de monitorizare a presei AMP.

ATRIUM este o cercetare de istorie recentă sau relativ recentă, acoperind producţia în arhitectură şi urbanism a regimurilor totalitare din Europa secolului 20. Rezultatele ei se adresează mediu­lui academic ca o contribuţie la discuţia — vie şi în continuare contra­dictorie — despre moştenirea construită şi interpretarea ei. Dincolo de inte­resul care ţine de cunoaştere, chestiunea are şi o referinţă directă la solidaritatea culturală în interiorul Uniunii Europene. Un document (rezoluţia Parlamentului euro­pean despre conştiinţa euro­peană şi totalitarism, ratificată în 2009) cheamă la construcţia unei poziţii unificate asupra istoriei continentului, capa­bilă să dezvolte respectul pentru victimele totalitarismului şi să propună o privire critică asupra fascismului, nazismului şi comunismului — îm­preună cu întreaga lor posteritate, inclusiv fondul de arhitectură şi inter­venţiile urbane.

Cei douăzeci şi trei de ani care au trecut de la colapsul ultimelor regimuri totalitare din Europa de Est lasă loc pentru o interpretare obiectivizată a relaţiei între con­textul totalitar şi arhitectura perioadei. Când e vorba de contribuţia construită (importantă ca volum), specia­liştii par a cădea de acord asupra unui aspect: ea face parte din moştenirea culturală a Europei, o parte ce nu poate fi nici exclusă din istorie (şi eventual eliminată fizic), nici folosită ca argument pentru legitimarea politicilor condamnabile ale regimurilor totalitare. E o premisă care deschide un capitol de explorare lucidă, o apropiere nuanţată faţă de actul arhitectural, colorat în acest caz particular de argu­mente ideologice, cu atât mai sensibilă cu cât trebuie să asocieze analiza dispozitivelor de influenţă, constrângere şi dictat statal sau ideologic, motivaţiile şi eventuala obedienţă a unor arhitecţi şi, lucru determinant in cazul evaluării arhitecturii, o părere raţională asupra calităţii arhitecturii în sine, cea instalată în sit, lucru greu de atins după cum bine se ştie.

Disputa veche între primatul formei şi dominanta funcţională şi programatică atunci când se judecă reuşita unei arhitecturi se redes­chide atfel în prezenţa unor cazuri dintre cele mai variate — de la reuşite arhitecturale la aberante decizii de funcţie şi dimensionare şi opţiuni stilistice anacronice, de la intervenţii urbane onorabile la dera­paje şi decizii distructive la scară mare. Toate au nevoie de lămu­rirea contextului istoric şi o poziţionare teoretică echilibrată faţă de feno­me­nul în ansamblu dar şi de idei inteligente când vine vorba de a găsi atitudinile şi uneltele fizice de reparare, reabilitare şi mai ales de folo­sire raţio­nală (şi economică) a edificiilor. În final pro­pu­nerile proiectu­lui (arie de studiu, expunere, instrumente de informare pentru valorifi­carea turistică a acestui fond) se adresează cercetă­torilor, dar şi celor ce construiesc politici culturale, şi pentru călătoriile de studiu şi pentru turismul popular şi autorităţilor locale sau business-ului turistic.

Tema proiectului este cu atât mai dificilă cu cât un cortegiu de simplificări şi excluderi vehemente a însoţit multe din judecăţile recente. Chiar dacă momentul distru­gerilor fizice a fost depăşit (şi s-a oprit mai mult la statui şi situri memoriale), peste tot in Europa post totalitară există încă edificii (mai ales cele ridicate în conjuncţie directă cu lideri sau instituţii ale statului totalitar) aban­do­nate. Cea mai mare parte a acestui patrimoniu e folosită, cu reuşitele şi dera­pajele sale, dar pierde din substanţa materială prin trecerea timpului şi pune numeroase probleme — de la folosirea în circumstanţe şi cu finalităţi diferite la conservare şi restaurare.

ATRIUM acoperă, şi în timp şi geografic, un spaţiu întins şi o varietate de teme. Proiectul include studii de caz din Italia (pentru arhitectura sub Mussolini) sau Albania şi Croaţia (extensiile arhitec­turii de perioadă mussoli­niană în teritoriile ocupate în timpul celui de al doilea război mondial), Slovacia (arhitectura influenţată de idiomurile oficiale dezvoltate în Germania nazistă şi Italia fascistă), Grecia (administraţia mussoliniana în Rodos şi Salonic în timpul ultimului război mondial, regimul „coloneilor“) şi câteva ţări din Europa de Est în perioada comunistă (Albania, Bulgaria, România, Slovacia, Slove­nia, Serbia, Ungaria). În mare, cercetarea se apleacă asupra posibilei contribuţii culturale a arhitecturii produse sub regimuri condamnate istoric. Dacă răspunsul la între­barea asupra calităţii culturale şi arhitecturale este pozitiv, proiectul continuă prin evaluarea potenţialului economic ca destinaţie turistică — fie ea şi dark — întunecată, cum sunt catalogate locurile memoriale legate de evenimente tragice. Şi din punctul de vedere al „ofertei“, dar şi al „cererii“, exprimate în posibilul interes şi în aşteptările publicului.

Colocviul de la Cărtureşti nu a intrat în detaliile economice ale problemei. S-a mărginit la preliminariile ei istorice şi a inclus şi un capitol extrem de interesant — acela al experienţelor personale şi traiectoriilor profe­sionale ale unor arhitecţi. Vorbitorii s-au oprit la raţiona­mente în marginea unei chestiuni în continuare aprig controversate. Când e vorba de relaţia cu puterea politică totalitară, rolul arhitectului deviază adesea în ambi­gui­tate. Aşa că discuţia de la Cărtureşti s-a îndreptat mai ales către felul cum s-a exprimat — arhi­tectural vorbind — această asociere, cum şi dacă arhitectura de bună calitate a fost posibilă, cum a fost ea produsă, dacă face sau nu parte din patrimoniul cultural şi dacă poate fi explorată împreună cu contextul politic sau ar trebui să fie extrasă de sub incidenţa criticii şi condamnării unor regimuri istoriceşte reprobate.

Chestiunea utilizării ca eventuală destinaţie de curiozi­tate inte­lectuală şi de experienţă de vacanţă rămâne deschisă pentru o altă sesiune.

Share This Post