Scara
E o stradă care pleacă drept din bulevardul Foch, întretaie îndrăzneț bulevardul Victor Hugo, urca viguros și traversează strada Lauriston de-a lungul rezervoarelor de apă ale orașului și ajunge, coborând molcom, la bulevardul Kleber. Se numea Villejust înainte de-a fi botezată “strada Paul Valery” la moartea poetului – strada Villejust, un nume pașnic pentru o viață armonioasă de copil unic.
Locuiam la “23’ cu părinții mei, apoi și cu fratele meu. Sora mea avea să se nască mai târziu, atunci când eu am devenit “o persoană în toată firea”, cum credeam pe atunci. La “40”, unde locuiau bunicii mei, era adevărata mea casă, aureolată de promisiuni. Să străbat bulevardul Victor Hugo urcind, coborând, era pentru mine o joacă de copil; ca și când aș fi sărit coarda între “23” și “40”.
Casa de la 40 fusese desenată și construită de o femeie, admirabilă pictoriță din generația impresioniștilor, Berthe Morisot, care era mătușa bunicii mele. Casa aceea aduna comori la fiecare etaj și acele comori erau, pentru mine, în primul rând persoanele care locuiau acolo și magica scară care-i ținea laolaltă.
Scara aceea ale cărei trepte, înalte pentru mine ca intr-un amfiteatru, erau acoperite cu un covor bordisit cu o dungă galbenă, poate maronie – amintirea mea se colorează într-un galben putin stins -, ducea către tot. Pe măsura ce urcai, lumina devenea aproape orbitoare, transmisă generos prin ferestrele laterale. Copacii își arătau coroanele năzdrăvane și câteva crengi departate de trunchi te lăsau să zărești mașini minuscule imobilizate la câțiva metri mai jos, spectacol amețitor pentru un copil care încerca să se simta stăpânul locului.
Când suna soneria de la etajul al treilea, auzeam pașii dinauntru, acordați cu bătăile inimii mele nerabdatoare pe palier. Era ca și când un fir invizibil ar fi acționat aceeași marionetă de fiecare parte a ușii care, deîndată, se deschidea. Charlotte, bucatăreasa, mă primea cu brațele deschise. O iubeam pe Charlotte, și nu numai pentru prăjiturile ei! Ea era refugiul meu. Fetița care eram a fost, timp de șase ani, singurul copil în mijlocul unui areopag impresionant de persoane importante, foarte importante.
Charlotte era un adevărat personaj…ca și acelea pe care ea le hrănea! Era fiica unui cultivator, Domnul Lecoq, cu care Mallarmé îi plăcea să discute pe malul Senei, aproape de Valvins. În 1896, Charlotte a fost adusă la numărul 40 de catre Mallarmé, ca să servească cele trei tinere verișoare orfane, pe care poetul le numea “escadronul”. Una dintre ele, Julie Manet, fiica Berthei Morisot și a fratelui lui Edouard Manet, era fina sa. O alta, Jeannie Gobillard, bunica mea, avea să se mărite cu Paul Valery. A treia, cea mai mare, Paule Gobillard, era pictorița. Cele trei tinere – interesate de artă, de literatură, de muzică, pe care ele însele le practicau – nu erau prea descurcarețe în ocupațiile casnice pentru care, mai ales, nu aveau nici pasiune nici timp.
Așa a intrat Charlotte în această casă, și pentru mai bine de șaizeci de ani. Îi adoptase în
————————————
+ Fragment din La Cuisiniere de Mallarmé, editions Michel de Maule, Paris, 2012.
bloc pe cei de la numărul 40: întâi pe tinerele domnișoare, apoi pe bunicii mei de care era deosebit de atașată, infine pe toți copiii și nepoții.
În ziua în care, la rugămintea lui Mallarmé, le-a vizitat pentru prima dată pe tinerele prietene ale poetului, ea și-a făcut apariția foarte dezinvolt, prea puțin intimidată, foarte “aranjată”, cu o pălărie amuzantă care-i încadra, pieziș, fața pătrată luminată de ochii mari destul de ironici și de zâmbetul foarte larg accentuând și mai bine bărbia hotarata. Întâlnirea a fost hotărâtoare pentru ambele părți, în ciuda unei oarecari temeri a tinerelor domnișoare: nu-și asumau, oare, o responsabilitate prea mare față de această tânără persoană aterizată din provincia ei și care părea cam indrazneata? N-avea s-o înghițită vârtejul vieții pariziene?
Nu s-a intâmplat nimic din toate astea. Charlotte s-a lăsat complet absorbită de viața celor de la numărul 40. A luat in primire scările și toate încăperile apartamentului de la etajul al treilea, unde se instalase Paul Valery dupa căsătorie, interzicându-și insa sa intre in biroul “Domnului”, căruia îi respecta și munca și rezultatele încântătoare. (…)
Valéry
Iubeam mâna puternică a bunicului meu și, când îmi lua mâna într-a lui, mă simțeam foarte puternică, înălțată mult deasupra vârstei mele. Știam ce forță are această mână. Ea îndeplinea sarcini cărora le presimțeam misterul. Ce mâna frumoasă, “prodigioasă” mână, așa cum sta scris de chiar de el, cu litere de aur, pe frontoanele Palatului Trocadero:
Dans ces murs voues aux merveilles
J’accueille et garde les ouvrages
De la main prodigieuse de l’artiste
Egale et rivale de sa pensée
L’une n’est rien sans l’autre.
Știam bine această mână care decupase din cartoane margini dantelate pentru a face să răsară o arhitectură gotică, o adevărată catedrală în miniatură spre incintarea copiilor și nepoților săi. Fără să-și dea seama, el trezise astfel în ei o vocație de paracliser pe timp de vacanță. La reînceperea școlii, uitate erau slujbele, iar învățătorul își relua locul cuvenit. Dar ce făceau aceste mâini atunci când bunicul se reîntorcea printre hârtiile lui, aplecat deasupra măsuței de lucru și închis în biroul în care nimeni nu avea voie să-i tulbure liniștea? Bunica, odinioară candidată la Conservator, nu mai cânta Chopin. Biroul era misterios. Adăpostea un spirit în mișcare.
Era impresionant să-ți spui că, în spatele ușii banale care dădea spre salon, cineva sta acolo din zori, așezat, aproape înghițit de cărti și hârtii. Cum putea să mai respire? Putea el măcar să scrie, lipsit cum era de orice distracție și echipat doar cu mica sa Remington, căreia nu-i auzeai permanent țăcanitul? Era acolo, în spatele acelei uși, lipsit de orice ajutor, singur, singur pentru mult timp. Oare ce făcea acolo? Și de ce nu apărea decât pe la ora 11? Chiar atâta timp îi lua să fie de unul singur? Vorbea cu pereții ca să nu se plictisească sau să nu adoarmă?
Chiar ca era o enigmă acest om, acest bunic al meu. Simțeam nevoia să-l revăd și, ca să mă distrez, mă uitam într-o carte superbă asezată pe pianul din salon: Corbul de Edgar Poe, ilustrat de Manet. Fireste, habar n-aveam despre ce e vorba, dar admiram, fascinată, acele forme negre și amenințătoare atât de bine desenate pe frumoasa hârtie albă, groasă. Corbul
mă purta spre un ținut necunoscut care mă atrăgea, unul dintre acele universuri onirice străine oamenilor în toata firea.
Mă vedeam în încăperea întunecată, cu acel om negru întorcindu-și chipul spre dreptunghiul luminat în care trona corbul. Părăsind câmpul luminos, mă lasam purtata de aripile lui ca să vizitez peisaje stranii populate de zburatoare cu coarne , figuri geometrice care umblau, animate de clopote suspendate care băteau, de culori care se roteau suprapunându-se ca în lanterna magică.
Îmi păcăleam astfel nerăbdarea, lăsându-mi imaginația să vagabondeze până când, în sfârșit, se deschidea ușa biroului. Aveam să descopăr oare un monstru, un creier enorm fără picioare, vreuna din acele jivine îndrăcite pe care îi plăcea să mi le deseneze? Întorceam încet privirea și recunoșteam o ființă extrem de familiară, amabilă, afectuoasă. Pe chipul său, umbra gândirii exigente nu dispărea imediat, dar jocul nostru reîncepea.
În românește de ALINA LEDEANU