În acea după-amiază a anului 2000 (anul duo milia, poate că greşesc, dar nu cu mult), îmi dă telefon Derrida: „Ai citat în Le Comité1, şi în latină, celebra lemă aristoteliciană Ô amici mei, nullus est amicus. Poţi să-mi spui unde ai întâlnit-o şi de câte ori? Ai cercetat istoria acestui logion?“ Iată ce i-am răspuns: „La Montaigne, pe urmă în diverse locuri. Nu am verificat nimic, nici nu m-a preocupat istoria atribuirii acestui citat…“ Voia să afle de unde provenea şi cum s-a transmis, nu l-am putut ajuta.
MICHEL DEGUY, poet, filosof, s-a născut în 1930, la Paris. A fost profesor de literatură la Universitatea Paris VIII, preşedinte al Colegiului Internaţional de Filosofie şi al Casei Scriitorilor (Paris). De peste treizeci de ani, conduce revista Po&sie (Editura Belin), care a primit, în 1997, premiul Diderot-Universalis. Este laureat al premiilor Félix Fénéon (1961), Max Jacob (1962) şi Mallarmé (1985), precum şi al Premiului Naţional francez pentru Poezie (1998). Pentru întreaga sa operă literară, Societatea Scriitorilor şi Academia Franceză i-au decernat, în anul 2000 şi respectiv 2004, Marele Premiu pentru Poezie. Este coordonatorul colecţiei de poezie a Editurii Belin şi face parte din Comitetul de lectură al revistei Les Temps Modernes.
De asemenea, este membru al Colegiului Onorific al revistei Secolul 21, unde susţine rubrica permanentă „Extremul contemporan“.
Dacă îmi amintesc de acest episod astăzi — în timp ce îmi iau condeiul (da, scriu tot cu el, stiloul Pilot V5 Hi-Tech, ce se află la o oarecare distanţă de computerul pe care îl folosesc pentru a primi, niciodată pentru a scrie), ca să reflectez la prietenia noastră — este, de bună seamă, pentru că întrebarea pe care mi-a pus-o Jacques în acea zi îmi revine în minte ca un exemplu de lapsus: întrebându-mă pe mine despre acest lucru, într-o bună zi, punea prietenia noastră sub semnul imposibilităţii prieteniei, al imposibilei prietenii şi, poate, al unei slăbiciuni speciale pe care o avea relaţia dintre noi.