Parisul nu e un oraş foarte mare. E o cetate plăcută, care seamănă cu un mare burg liniştit. Adeseori seara, traversând bulevardul Saint-Michel sau bulevardul Saint-Germain, la ora la care Londra, New York-ul fierb — ca să nu mai vorbim de Cairo sau Mexico City, Bangkok sau Shangai; să rămânem în colţul nostru —, zăresc un autobuz sau două, pe trei sferturi goale, străpungând noaptea; câţiva pietoni se grăbesc către casă, cum spune romancierul. Parterele cu magazine au aprins lumina de veghe. Reclamele Picard clipesc. Oamenii străzii îşi despachetează culcuşurile din carton.
Acuz Primăria Parisului de blocarea circulaţiei, delict care se cere pedepsit.
Şi-au dorit provincia — tramvaiul pitoresc, plaja şi petanca, pietonarea satelor, părculeţele şi parcările pentru uriaşele autocare turistice, cartierele deochiate, târgurile de antichităţi şi de mezelărie.
Are comerţul oroare de vid? Atunci să-i dăm pieţele şi trotuarele largi, acoperite la fiecare sărbătoare (adică tot timpul) cu barăci din lemn încropite, unde clătite, cârnaţi şi alte specialităţi atrăgătoare, satisfac poftele de ocazie. Crăpelniţa a ras librăria din cartierul-ex-latin; cel-mai-frumos-bulevard-din-lume (sic!) e practic blocat de dugheană.
Tot mărind Parisul prin anexarea periferiei, Parisul a devenit o periferie. Dar dacă Universitatea din Nord (de exemplu) se numeşte Paris VIII, iar catedrala fotbalului „Marele Stadion“ al Parisului, asta înseamnă că Saint-Denis e un arondisment al Parisului. Opt milioane de urbani sunt trataţi drept, şi ca, periferici; iar locuitorii intramuros, acele nefericite două milioane rămase pe loc, izolate pentru totdeauna prin bulevardul lor de centură, ascultând de o mână de dogmatici omnipotenţi, îndură paralizaţi o transformare devastatoare a Oraşului lor. Au fost distruse marile şi frumoasele bulevarde, cândva pe cât de aglomerate pe atât de rapide, iată-le acum decupate prin coridoare de neînţeles, obstrucţionate de trotuare mediane în folosul sinistrelor alei centrale cu staţiile lor de autobuz tip adăposturi-mirador din mijlocul şoselei. Peste tot panouri contradictorii, exhibiţionistele Decaux, interzicerile însemnate pe bitum. Oraşul săgetat de moarte agonizează.
Montparnasse, Port-Royal, Gobelins, Saint-Marcel, Rivoli, Magenta, Sébastopol, Jean-Jaurès, axa Pigalle-Père-Lachaise: kilometri întregi de vaste bulevarde sugrumate. Totul se înlănţuie într-o interminabilă coadă monomaniacă a unui exod chinuit. În contrasens (e cazul s-o spunem), au reuşit această performanţă, de a provoca în acelaşi timp tromboza laterală şi vidul central, dopul şi deşertul! Cele două rele opuse îşi fac rău unul altuia, conjugând tot ce poate fi mai rău, în loc ca cele două bune contrarii asociate să se cupleze, spaţiosul cu animaţia. Voi reveni, de altfel, asupra acestei logici infernale deloc dialectice. Până atunci, aş vrea să vă povestesc rue du Bac, una dintre rarele noastre axe nord-sud şi care se întinde, îngustându-se, de la bulevardul Saint-Germain până la Sena: nu existau decât două benzi, şi acelea saturate; una tocmai a fost suprimată, prin autorizarea staţionării cu unic rezultat de a bloca şi mai mult debitul.
S-a mărit cumva numărul de taxiuri şi de autobuze? Deloc. La Londra, aproape că se ating; la New York, nu le vezi decât pe ele. Aici le cauţi. Aici bine funcţionează doar metroul, în care te înghesui. De ce toate acestea? Pentru biciclete, role, jogging. Remodelat, Parisul e destinat acum duminicii cicliştilor şi familiilor. Pentru o sută de biciclete şi câteva role vor închide drumurile pe poduri şi visează să pietoneze şi piaţa Concorde. Pietonul-rege are prioritate absolută, acest monstru legal, această eroare de judecată. În numele unui principiu al realităţii? Dimpotrivă. Şi nici al plăcerii. Pentru că Parizianul nu este, şi nu vrea să se facă ciclist. Parizianul nu e nici olandez, nici chinez. Păcat, dar asta e. În primul rând, îi e „frică“; crede că automobilistul îi vrea moartea; în al doilea rând, l-au convins că aerul e irespirabil; ceea ce este în întregime fals (Atenţie: cel care vă vorbeşte e ciclist, unul dintre puţinii rămaşi, şi care a renunţat de mult la maşină.) Doar în metrou te sufoci.
Oraşul-Lumină a trecut la camuflaj, la camuflarea vieţii. Or, dacă ceva contează e tocmai animaţia. Vitalitatea unui mare oraş se măsoară în deplasările pe care trebuie şi poţi să le faci. Un oraş mondial nu e făcut pentru plimbare, căscat gura la vitrine, turişti. Vânătorii de solduri sau vacanţierii sunt supranumerari, parazitari… foarte importanţi, fireşte, dar secundari. Turismul nu este scopul, ci consecinţa benefică. Nu trebuie să iei marginea drept centru — eroarea cea mai răspândită astăzi. Parisul nu e o plajă, nici o staţiune de schi; Paris-pétanque, Paris-pescuit, Paris-picnic, nu acesta e programul. Activităţii primare comparabile (banal) cu a unui organism, un scanner imaginar i-ar arăta vectorii şi sinapsele de schimburi forfotitoare, proliferante, neobosite. Activitatea presupune circulaţie. Trebuie deci repuse în joc contradictoriu cele două condiţii ale acesteia: senzaţia de spaţiu şi sancţionea staţionării abuzive. Demolarea a tot ce a redus lărgimea bulevardelor şi a perspectivelor şi pedepsirea dură a obstrucţioniştilor. Redarea în folosul circulaţiei a bunei staţionări, un maximum de suprafaţă, ceea ce implică demolarea obstacolelor, stâlpii de oţel, pontoanele, culoarele trasate în pavaj, giratoriile acaparatoare, barierele plantate, trotuarele uriaşe; şi în acelaşi timp damnarea parkingului sălbatic şi reîmblânzirea pietonului-care-are-toate-drepturile. Să nu mai fie configurată strada pentru excepţie (invalidul din colţ, corpul diplomatic arogant), ci pentru confortul general. Să crească mulţumirea, nu rânjetul, să fie stimulat dansul cetăţenilor îmbrăţişându-şi propriul oraş.
S-a investit enorm în reţeaua de drumuri, dar pentru a o vandaliza, nimic însă pentru locuinţă. Milioane de euro s-au scurs în betonarea obstacolelor, insularizarea „cartierelor“, labirintul circuitelor; în schimb, hotelurile insalubre iau foc, bisericile sau gimnaziile sunt atacate, chiriile cresc. Trebuie să construieşti — dar locuinţă socială, locuinţă moderată, campusuri universitare. Trebuie să deschizi oraşul — periferiilor sale şi să reinventezi monumentele frumoase. Sau să renunţi la glorie şi la modernitate. Ceea ce tocmai se întâmplă: aici, Comitetul olimpic nu s-a înşelat.
Atâta timp cât va exista automobilul, de orice formă ar fi el, adică încă aproape acelaşi de-a lungul întregului secol, e capital (e cazul s-o spunem) ca fluxurile circulaţiei să aibă fluiditate. Dacă nu vrem ca motoarele cu explozie să polueze oraşul, nu transportul şi vehicolele sale trebuie blocate, ci înlocuite maşinile „cu benzină“. Inventaţi! Aşa cum mii de trăsuri alergau cândva într-un încântător miros de bălegar (simţiţi oare vechile cărţi poştale haussmaniene?), tot aşa ar putea exista şi mii de maşini de un al treilea tip. Nu atomobilismul trebuie să dispară în folosul unei cetăţi fără viaţă, interzisă ca în faimosul tablou, ci gazul de eşapament. O metropolă trebuie să rămână un turbion atractiv, iar mişcarea să o conducă – dar spre viitor.