Traducerea este considerată, începând de la Walter Benjamin, A. Berman (glosatorul lui) şi mulţi alţii, drept o mare îndatorire. „Mondializarea” îi amplifică exponenţial necesitatea şi sporeşte la infinit lucrările care îi sunt consacrate. Nu numai traducerile se înmulţesc ca posteritatea lui Avram (vezi domeniul editorial), ci şi lucrările „teoretice” de „traductologie” sau de „tehnologia traducerii” , precum şi întâlnirile dedicate actului traducerii. Rezultă, de aici, că „progresele” se preschimbă repede în locuri comune. În acest text, nu mă voi opri nici asupra perspectivei economice, nici asupra celei sociologice a traducerii. Dar, într-un acces de generalizare, care unora li se va părea prea febrilă ori prea facilă, voi încerca să prezint acest exerciţiu al minţii în cea mai largă şi mai potrivită accepţiune.
1. Scopul, precum şi metoda, acestei observaţii „generale” despre actul traducerii constă în valorificarea şi studierea a două ambiguităţi, mai bine spus a două echivocităţi, ascunse, implicate în sensul pe care obişnuim să îl dăm termenului „traducere”. Altfel spus, tematizarea a două perechi a câte două comportamente şi concepte, adică patru semnificaţii ale „traducerii”, mai întâi separate, nu pentru a fi desluşite şi aşezate pe hârtie fără a se face deosebire între ele, ci pentru a fi „amestecate” ca nişte cărţi de joc, aşadar „deconstruite” (cum zicem astăzi cu orice prilej, într-o folosire pe care ar trebui să o supraveghem mai bine) şi re-împerecheate, nu pentru ca mintea să se învârtă în cerc cu „cupluri motoare”, ci pentru a încerca o deplasare sau o reînnoire a problematicii generale → „ieşire izbăvitoare”.
.
a. Se consideră că mintea „traduce”; şi ea însăşi „se traduce” în „discurs”, travestindu-se chiar, cu ajutorul retoricii. Cerc virtuos ori vicios? Ce anume ar traduce mintea? Un lucru, un fond, „în amonte”: de exemplu, „emoţii”. Iar subiectul locutor (subiectul gânditor, zice filozoful; dar „în ce” gândeşte el?) îşi traduce gândul în „cuvinte”… Boileau fixează distincţia clasică între concepere şi enunţare. Dar atunci cum se poate „concepe bine”? Şi de unde vine aceasta? „Cuvintele enunţării”… ne „vin cu uşurinţă”? Şi de unde ne vin ele? Nu mai există decât un spaţiu intermediar, un pasaj, aşadar „mediocritate”: o evaluare „aproximativă”…
.
b. Traducerea „propriu-zisă” este înţeleasă ca o trecere dintr-o limbă într-alta. „O să trecem asta în engleză”, zice o vorbă. De la Babel ni se trage. Asta „merge cu aproximaţie” din orice limbă în oricare alta; însă de la o operă literară la alta este o altă pereche… de locuri comune.
Prima diadă sau primul duo, sau duel, este acela care prezintă (şi cel mai adesea disjunge în loc să le aşeze împreună) traducerea ca „simultană”, sau interpretare, deci în sfera oralităţii, a „dialogului”, versus (sau „lângă”) traducerea înţeleasă ca „literară”, adică transportarea unui text, a unui înscris, dintr-o limbă spre sau într-o altă limbă.
.
Al doilea duo (sau primul, dacă aş fi început cu el) este cel în care „traducerea” denotă, pe de-o parte, tranzacţiile dintre limbi („Henri James tradus de X…”) şi, pe de altă parte, în mod specific, exprimarea în general, înţeleasă ca raport de expresivitate, între o „impresie” şi „manifestările” ei („paloarea de pe chipul său îi traducea emoţia” etc.).
.
A traduce considerat în mod „absolut” (intranzitiv) este un trans, o transducere, însăşi mişcarea care duce (care compune) doi vectori distincţi, i.e. esenţialmente distincţi, [adică întocmai ca atunci când, dacă nu facem această distincţie inteligibilă („abstracţie”), nu percepem ce se întâmplă (fenomenul), şi anume fenomenul deplasării, pus alături de transformare] dintr-un loc într-altul (chiar într-un loc imaginar: dintr-o limbă într-alta) printr-o schimbare. (De bună seamă, aici ar trebui să reluăm speciile aristotelice numite alloiôsis, kinêsis, phtisis etc.)
.
Poate că, în cazul de faţă, mişcarea propriei mele gândiri constă în încercarea de a înlocui un mod trans (cel pe care îl înţelegem, de obicei, în transducere) cu un alt mod trans, tranzit, tranzacţie, transgresiune, nici transcedental, nici transcendent, care mai este întrucâtva inedit; în orice caz, de a atrage atenţia înspre acea „parte”.
Dacă sunt doi, şi de două ori câte doi, despre ce relaţie este (sau era) vorba, în general?
.
– despre relaţia dintre două limbi, fiecare încercând să se facă înţeleasă pe ea însăşi ÎN cealaltă (şi într-o operă)… sau să dispară în cealaltă, graţie unui nucleu din sensul care (le-)ar fi comun;
.
– şi despre relaţia dintre o zonă de vizibilitate şi lizibilitate („manifestă”) şi o interioritate sau o tăinuire, datorită expresivităţii sau a exprimării, în general, care vădeşte un exterior sau un interior („interioritatea”).
.
Geneza vorbirii umane, „logos” în limbi sau limbaj al limbilor, ar fi o traducere care introduce în limbajul fonetico-gramatologic ceea ce nu este propriu naturii sale (?), (pe care o numim doar emoţie sau gândire preverbală sau…), astfel încât prima operaţiune cel mai adesea evocată (cea care priveşte schimburile verbale, dialogurile dintre alofoni) dobândeşte (condensează şi ascunde, deopotrivă) o problematică mult mai adâncă, şi anume aceea a exprimării şi a naşterii limbajului în limbă (aş îndrăzni să-i spun: carne prefăcută în cuvânt, cu toate temerile teologice care ar decurge din această locuţiune „inversatoare”).
2. Istoricitatea recentă a traducerii, într-o scurtă prezentare panoramică…
Visul traducerii a fost un vis geometric raţional: acela al unei „translaţii” care, prin suprapunerea perfectă a unui cuvânt peste un alt cuvânt (unul din limba-sursă şi un altul din limba-ţintă), potrivirea unui cuvânt la un altul, [găsirea N.T.] unui cuvânt pentru un altul, ar duce la apariţia unei identităţi, a unei valenţe ce garantează echi-valenţa, un cuvânt-idee ce poate fi transpus dintr-o limbă oarecare în alta (jus, justitia, dikê, justiţie etc.): această translaţie geometrică, principiu de suprapunere care susţine situaţia de egalitate, ne descumpăneşte: ea este imposibilă în limbă: nu există, nici măcar prin intersectare, ansambluri semice terminologice sau locuţionare, sau „cuvinte”, un mic subansamblu comun non-vid. Traducerea duce, mai degrabă, la apariţia absenţei unităţii de sens minimale comune care permite ipostazierea unui gând despre identitatea transmisibilă dintr-o limbă într-alta – cu atât mai puţin cu cât traducerea nu constă în saltul de la un cuvânt la altul (cum ne-ar face să ne imaginăm folosirea dicţionarului mânuit în timpul traducerii), ci de la o frază de propoziţii la o alta, adică de la o sintaxă la o alta, fără nici cea mai mică speranţă de suprapunere, în ciuda nu ştiu cărui vis de gramatică universală. Cu condiţia ca realizarea tehnologică a unei limbi esperanto, instalate efectiv pe computere cu programe informatice de traducere tot mai complexe şi mereu perfecţionate, să nu ajungă treptat să prescrie dinainte conformaţia limbilor aflate în plină dezvoltare, în vederea acelei „traduceri universale asistate de calculator” – făcând posibile „în timp real” tranzacţiile comerciale dintr-o economie mondializată.
.
De-a lungul ultimelor secole (al XVI-lea → al XX-lea), traducerea era, a fost (va fi fost), prin excelenţă, MIJLOC: de a se înţelege, într-o IDENTITATE; de a reuni, de a lega; mittel, mijlocul, potrivit dublului statut al acestuia: intermediar care dispare sau (şi) mediere dinamică (Hegel).
.
Presupoziţia: între texte, între limbi, există un eter, „spiritul” sau „raţiunea” (a cărei primă fenomenalizare ar fi „gândirea” etc.) prin care se află în tranzit traducătorul/inteligenţa, noésis în căutarea sensurilor comune (Leibniz, „errores calculi”: „caracteristică universală”).
.
Însă traducerea a devenit, prin excelenţă, SCOP: „pentru ea însăşi”; este îngrijită, studiată, proslăvită pentru ea însăşi: traducerea „de dragul traducerii”, ca activitate, îşi este sieşi de-ajuns. În consecinţă, datorită statutului său social, traducătorul a devenit AUTOR (aşa cum recomandă legea, stima, gloria etc.). Traducerea… de dragul traducerii; scopul nu se mai află în afara ei, fiind confirmat de uitarea traducătorului şi de „problemele traducerii”.
.
Scopul, el însuşi fără sfârşit (sau finalitate fără sfârşit); endlos şi atelos a) deschide infinitul „marii îndatoriri”: toate textele în toate limbile din orice epocă trebuie traduse; b) şi poate transformarea lui trans, în vederea unei noi transhumanţe, tranzit-tranziţii sau trans-cendenţe?
.
Traductologia, tehnologia traducerii sunt discipline autonome.
.
– sfera „traducerii simultane” şi a „interpretării”, sferă a unei profesii remunerate, pentru schimburile economice, politice care privesc toate tranzacţiile umane „inter-lingvistice” (= 99% din „traduceri”)
.
– şi aceea a „traducerii literare”, între opere, între „cărţi”, sfera editorială şi scripturală, în care traducătorul este mai degrabă mediator decât intermediar; el „rivalizează” cu autorul, în egală măsură pentru faimă etc.
.
Se consideră că totul îi face să se situeze la poli opuşi:
.
a) Factum linguarum: în trecutul sau în viitorul nu foarte îndepărtat, existenţa cetăţii Babel „împotriva” idealului instantaneităţii, în ciuda neînţelegerii constitutive; Babel este simbolul obstacolului: eliminarea diferenţei în favoarea înţelegerii, „uitând” pluralitatea limbilor, în înţelegerea instantanee a „sensului comun” (darul primit prin Pogorârea Duhului Sfânt de a „vorbi în alte limbi”, ca şi cum nu ar exista decât una singură etc.)
.
b) Totuşi, prezentat sub alt aspect, prin opere, Babel este, prin excelenţă, cetatea ideală, fiind vorba despre a da glas diferenţei prin actul traducerii; de a încerca apropierea lor… imposibilă…, de a adânci prăpastia care îi desparte pe cei ce se învecinează (cf. Antoine Berman, „Încercarea străinului” , cearta cu privire la fidelitatea [faţă de original N.T.] etc.).
.
Departe de a separa cele două activităţi sau de a le aşeza în indiferenţă (fiecare în colţul ei), eu propun să le luăm împreună; traducerea înseamnă amândouă, în opoziţia (sau contrarietatea) lor; şi să acceptăm axioma dublei-constrângeri: „a) totul este traductibil; b) totul este intraductibil”, nu atât drept caracteristică a celei de-a doua „sfere”, cât în calitate de factor care face foarte vizibilă această distincţie/separare între cele două „sfere”.
.
Aceste două experienţe, deopotrivă complet banale şi total extraordinare, implică, din partea noastră, o uimire fenomenologică reînnoită: mai întâi, aceea, perfect „naturală”, de a ne putea înţelege din naştere între omofoni; oricine am fi, oricât de numeroşi, de zgomotoşi şi de complicaţi am fi, născându-ne în limba respectivă, ne înţelegem unii pe ceilalţi. O facem deja, şi mai înainte de orice şi la nesfârşit. Peste tot în lume, din Murmansk până în insulele Fiji, în orice grup alofon aş descinde, nu înţeleg nimic. În lume, nu ne auzim deloc unii pe alţii. Să fie şi ei „oameni”? Nu e sigur, dar aşa se zice…
.
a) prima propoziţie („totul este traductibil”) se referă la: „traducerea” propriului tău discurs din limba X într-un discurs în limba Y are loc în vederea stabilirii unui acord rapid (o „înţelegere”) im-mediat (anulând, înghiţind medierea), considerat(ă) întotdeauna drept posibil(ă) (în toate neînţelegerile şi în pofida lor);
.
b) a doua propoziţie („nimic nu este traductibil”) poate fi parafrazată astfel: nu aud-înţeleg gândul-limba ta în idiomul în care a fost exprimat; diferenţa este abisală şi definitivă (→ pluralitatea lumilor) necesitând o altă „toleranţă” decât „toleranţa” obişnuită: prin destăinuirea, prin „profesarea” unei diferenţe de nedepăşit care implică o infinită „toleranţă”, alta decât toate „toleranţele” create de circumstanţe prin compromisuri efemere.
In romaneste de Gerorgeta Cristian