Petru Cârdu: Vă propunem un dialog despre poezie. Acest lucru este de fapt cel mai dificil. În emisiunile despre literatură, cum este în Franţa „Apostrophe“, sau în discuţiile purtate cu scriitorii, mai totdeauna se spune o poveste. În poezie nu există poveste şi de aceea conversaţia despre poezie este anevoioasă. Dar să vorbim totuşi despre pericol. Este oare periculos să te îndeletniceşti cu poezia?
Michel Deguy: Pericol pentru cine? Auzind acest cuvânt, mi se pare că de fiecare dată o operă poetică puternică atacă prin felul exprimării, prin clişee, pune în mişcare ceva. Să nu uităm începutul marilor poeme ale lui Dante care sugerează, care vorbesc despre păduri obscure, despre rătăciri. Dacă opera poetică crede în sine, dacă provine dintr-un izvor puternic, ea va nelinişti. Va nelinişti probabil limba, va eroda clişeele sau ideile de bază. […] Sau se recunoaşte, înţelege, acceptă foarte repede sau inevitabil nelinişteşte, trezeşte ceva neplăcut, iar aceasta poate fi pericol. Să amintim citatul clasic care spune că poetul este în acelaşi timp şi nevinovat şi primejdios. „Inocenţa este primejdioasă“.
P.C.: Aţi publicat o carte nouă de poeme, Gisants, la Gallimard (1985). Sunteţi mulţumit de carte ca de un bun material?
M.D.: Da, cartea ca un bun material. Sunt mulţumit de ea ca obiect în sine. Este un obiect frumos. Sunt foarte mulţumit de această carte. Într-adevăr. Dar, atenţie: vreau să spun că sunt mulţumit de această carte ca obiect material. Nu e vorba de fericire în sensul general. Dar să răspund la întrebare: mi se întâmplă să întâlnesc pe cineva care are legătură cu poezia, care începe să citească, să scrie ,să cerceteze. Evident, eu întotdeauna reacţionez aprobator, în sensul „continuaţi“, „scrieţi“, „citiţi“; sfatul „intraţi în poezie“ îl dau foarte des. Cum altfel să te verifici pe tine însuţi? Deci nu descurajez tinerii sau pe cei apropiaţi sau pe studenţii care se interesează de poezie, care ar dori să intre în sfera atractivă a poeziei. Dimpotrivă.
P.C.: Are grijă poezia de soarta lumii, rezolvă ea cumva destinul lumii?
M.D.: Nu, nu cred asta. Poate are grijă de destinul ei propriu. Nu cred… spre deosebire de câţiva foarte, foarte mari şi rari poeţi care au putut să creadă că multe s-au întâmplat chiar datorită lor, a operelor lor. Da, asta e posibil. Dar asta este o asemenea atitudine, o asemenea de ambiţie, pe care eu, unul nu o pot susţine, dacă am înţeles bine întrebarea. Evident, dacă ţinem la ceea ce facem, atunci credem că destinul nostru acolo se joacă.
Treptat, dacă luăm în serios ceea ce facem, atunci o facem ca să atragem atenţia altora, ca să se implice, să se analizeze. Dar aşa, să hotărâm că opera noastră poetică influenţează destinul omenirii, este greu de spus. Aici, într-adevăr, mă retrag.
P.C.: Ce rezolvaţi prin poezie?
M.D.: Ce probleme rezolv prin poezia mea? După mine fiecare problemă interesantă trebuie să-şi găsească o rezolvare în poezie. Ea se încadrează, se conturează în domeniul poeziei. Vreau să spun că, în ceea ce mă priveşte, nu există domeniu care ar fi problematic pentru poezie.Pe de altă parte, în ea se încadrează morala filozofiei, artei, politicii. În orice caz, poezia este locul de testare a acestor diferenţe şi a legăturilor dintre ele. Da. Aceasta este privirea în ansamblu, totală. În poezie se petrec, se propun şi poate se rezolvă multe.
P.C.: Unde se află poezia franceză la un veac după Rimbaud?
M.D.: Rimbaud… Aş putea să vă pun eu dumneavoastră această întrebare. Pentru dumneavoastră aceasta este o dată, o ruptură. Dar eu nu plec doar de la el. Eu îi iau împreună pe Baudelaire, Rimbaud, Lautreamont, într-o oarecare măsură şi pe Mallarmé. De fapt lucrurile continuă, se face legătura: Apollinaire, dadaismul în Franţa, futurismul în Franţa, suprarealismul. Aceasta este masa lichidă a poeziei care curge. […] Adică, mai simplu spus, se pune întrebarea dacă, exprimat metaforic, izvorul n-a secat, dacă râul continuă să curgă. Acum, în 1985, nu văd o operă atât de puternică, atât de esenţială precum operele de care vorbeam…vorbim de contemporan în raport cu modernul sau de postmodern în raport cu modernul. E vorba de-a constata dacă există azi opere le fel de importante la fel de necesare precum opera lui Rimbaud, Baudelaire, Mallarmé, Lautreamont. Într-un fel, eu nu cred. Acum vreo zece ani în Franţa s-a vorbit despre „moartea poeziei“. Revista TXT într-un număr al său titrat: Poezia a murit. Poate aţi auzit de asta. Denis Roche vorbeşte de moartea poeziei. Bine, dar eu am citit în Tânăra Parcă a lui Paul Valéry, versul în care tânăra Parcă spune Moartea mea este misterios conturată. Vreau să spun că problema morţii poeziei se pune deja de la începutul veacului, cu Valéry şi tânăra lui Parcă. Este problema care se repetă până la Denis Roche sau până la TXT. Eu nu cred deloc în moartea actuală, empirică şi datată a poeziei. Sunt însă obligat să recunosc o spulberare, dispersare, lipsă de siguranţă. Să spunem, într-un alt mod. Marile întrebări ale poeziei, în Franţa se rezolvă adesea în afara operelor poetice…Mi se pare că poezia, într-un mod oarecare, dacă aici se subînţeleg opere poetice, a pierdut din valoare, din acea enormă putere de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
P.C.: Observăm că în Franţa romanul este mult mai ofensiv decât poezia.
M.D.: Fără îndoială. Kundera, de exemplu, care este foarte cunoscut ca romancier, atacă poezia, poeţii, ceea ce a devenit vorbire poetică. Philippe Solers, tot un cunoscut romancier, nu se jenează să atace vorbirea poetică şi poezia. Filozoful Bouvier, la fel. Ceea ce mă interesează pe mine este faptul că scrisul poetic trebuie să accepte această provocare. […]
În româneşte de ANA CÂRDU