Cosmogoniile mitice vedeau în haos matricea informa a tot ceea ce exista, magma nediferentiata din care un gest demiurgic extrasese1 structurile ordonate ale cosmosului vazut si nevazut. Amestec originar, înca nedecantat, al tuturor virtualitatilor, haosul nu putea fi decât o prefiinta androgina, sorginte deopotriva a divinitatilor creatoare si a lumii create de acestea. Oceanul primordial sumerian Nammu2 continând toti germenii vietii, ori cel egiptean Nun3, din care zeul Re se nascuse prin forta propriei vointe4, marea de lapte pe care plutea înaintea creatiei sarpele universal Ananta din cosmogonia vedica, haul de mâl originar identificat de istoricul fenician semilegendar Sanchoniaton cu zeul mortii Mot, genunea primara personificata de straniul împarat chinez Hun Dong sau pustiul Ginnungagap, tarâm al originilor din mitologia scandinava sunt tot atâtea ipostaze ale aceleiasi placente universale pe care Hesiod avea sa o numeasca Haos, denumire ajunsa substantiv comun si, de curând, termen ce desemneaza conceptul central al uneia dintre teoriile matematice cele mai actuale.
În contrast cu precedentele, singura cosmogonia iudeo-crestina afirma creatia ex nihilo5, dar nici aici ideea de pasta primordiala nediferentiata nu este întru totul absenta. Mai înainte de a fi populat de plante si animale, pamântul se prezinta ca o masa informa, pentru caracterizarea careia textul ebraic al Thorei recurge la sintagma, devenita celebra, tohu-wa-bohu, usor pleonastica, în masura în care ambii componenti lexicali semnifica oarecum acelasi lucru: o pustietate haotica, alcatuita dintr-o materie omogena, neorganizata6.
O data savârsit gestul ordonator al începuturilor, se declanseaza si mecanismul implacabil al timpului. Zurvan Akarana, divinitatea primordiala preteogonica a religiei iraniene, întruchipare a eternitatii înghetate, amorseaza procesul curgerii vremii în clipa în care da nastere celor doua principii metafizice complementare: Ahura-Mazda (Ormudz) si Angra-Mainyu (Ahriman). Tot astfel, pe când vedicul Visnu zacea adormit pe spinarea cobrei acvatice cu o mie de capete Adhiçesa (alt nume al Anantei), timpul se afla înca într-o încremenire absoluta. Acest timp inert, potential, trece în manifestare de-abia o data cu trezirea zeului. Daca în mitologia clasica greceasca, divinitatea care întruchipeaza timpul, Chronos, nu apartine primei generatii de zei, orfismul, în schimb, o plaseaza si el la începuturi, ca un principiu nascut din apa si pamântul primordial si care a dat nastere, la rândul sau, Eterului (Aither), Haosului si Beznei (Erebos)7.
În ciuda diferentei de abordare, cosmologia stiintifica moderna nu vede nici ea nasterea temporalitatii într-un mod principial diferit. Urnirea din loc a timpului universal coincide aici cu nasterea exploziva a universului din acel nucleu de masa infinita «mult mai mic ca boaba spumii», a carui expansiune mai continua si în zilele noastre. Astfel, înaintea Big Bang-ului timpul nu a existat sau, în orice caz, asupra formei pe care ar fi îmbracat-o eventual nu poate fi facuta nici o afirmatie cu sens. Abia începând din acel moment, el începe sa curga într-o directie care este aceea a cresterii entropiei globale a lumii.
Dar continua sporire a entropiei pâna la ipotetica «moarte termica» a universului ar trebui sa implice ideea paradoxala a unui maximum de ordine la originile procesului, adica în chiar momentul zero al istoriei lumii. Teza aceasta pare greu de acceptat. Impasul în care ea ne conduce poate fi însa evitat, daca ne însusim critica adusa de J.Tonnelat8 asocierii, dupa el arbitrare, dintre entropie si dezordine. Autorul citat contesta faptul ca aceasta legatura, admisa ca un adevar demonstrat înca din vremea lui Clausius si Boltzmann, s-ar impune cu necesitate. Filosoful Pierre Delattre9 apreciaza, de altminteri, ca «în definitiv, problema genezei ordinii ramâne, actualmente, foarte confuza, în principal din lipsa de concepte suficient de bine definite». El observa ca una dintre sursele de neîntelegere este si asocierea frecventa dintre ordine si complexitate. Or, nu încape îndoiala ca aceste doua concepte nu se suprapun nici pe departe, structurile simple si totusi ordonate fiind realitati dintre cele mai raspândite.
«Descoperirea» Big Bang-ului a fost de natura sa schimbe radical conceptiile noastre despre timp. Vreme de milenii, majoritatea culturilor de tip traditional îsi creasera o imagine ciclica a timpului, bazata tocmai pe re-gularitatea matematica a fenomenelor cosmice observabile. Revenirea periodica a Soarelui în aceleasi puncte ale traiectoriei sale aparente, cu implicatiile cunoscute asupra alternantei zinoapte si a succesiunii anotimpurilor, era de natura sa induca omului ideea vesnicei reîntoarceri («corsi e ricorsi» din terminologia lui Giambattista Vico), extinsa în religia vedica pâna la postularea ciclicitatii creatiei si a distrugerii nu numai a lumii materiale, ci si a celei divine10.
Daca lectia cosmica este accea care a condus la aparitia unor atari vi-ziuni circulare, aparitia unui nou model cosmogonic invita la o reconside-rare a conceptiilor despre timp. La un secol dupa aparitia evolutionismului în biologie, stiinta se confrunta cu problematica unui evolutionism cosmologic, de neconceput în urma cu un veac. Astronomii din trecutul nu foarte îndepartat aveau toate motivele sa creada ca, în mare, aspectul universului contemporan lor nu diferea substantial de cel din urma cu câteva mi-liarde de ani, diferentele locale datorându-se ciclicitatii unor procese re-
iterabile la infinit, care nu afectau însa stabilitatea macrocosmica pe care o putusera constata la scara timpului uman.
În contextul stiintei, darwinismul este, în fond, cel care a produs prima mare bresa în aceasta perspectiva cvasistatica asupra lumii, la fel cum, în context religios, o contestare similara a timpului ciclic a aparut (paradoxala asociere!) o data cu crestinismul, pentru care evenimentul unic al întruparii Logosului liniarizeaza istoria, facând-o irepetabila si ireversibila.
O întrebare legitima ar fi daca timpul nostru local, corespunzator actualei perioade de relativa stabilitate (în fond, numai de încetinire a evolutiei) universului, masurat cu ajutorul miscarilor periodice ale corpurilor ceresti din-tr-o anume etapa, trecatoare, a istoriei cosmosului, mai are vreo relevanta atunci când se încearca reconstituirea fazelor incipiente ale acestei istorii, în care viteza proceselor fizice era infinit mai mare decât în prezent. Pro-blema e similara aceleia care apare în studiul timpului interior al constiintelor umane individuale. Ce mai înseamna ora sau minutul masurate de ceasornice pentru sufletul îndragostitului care îsi asteapta iubita, pentru alergatorul dintr-o competitie de atletism, pentru condamnatul la moarte care stie ca se apropie momentul executiei?
Într-adevar, privit din interiorul subiectului, timpul înceteaza sa mai pre-zinte acea scurgere uniforma si monotona ritmata de miscarile ciclice ale astrilor. Vârsta, temperamentul, profesiunea, intensitatea activitatii, filosofia de viata ale unui individ constituie tot atâtia parametri de care depinde perceptia sa temporala. Împrejurarile concrete ale vietii sunt la rândul lor o sursa bogata de fluctuatii si singularitati dintre cele mai ciudate ale timpului personal. Intervalele standardizate care servesc la estimarea timpului fizic sunt prea putin semnificative pentru viata launtrica a individului.
Singura trasatura comuna, ce poate fi acceptata fara obiectii, a acestor doua ipostaze ale timpului este liniaritatea. Notiunea are un caracter intuitiv si de aceea pare a nu ridica probleme de întelegere, dar de îndata ce încercam sa îi oferim o definitie ne trezim în fata unor dificultati neasteptate.
E limpede ca liniaritatea înseamna aici succesiune, însiruire, perindare a ceva. Geometrii convin ca o linie este alcatuita dintr-un sir continuu de puncte dispuse astfel încât între oricare doua dintre ele se vor gasi întotdeauna o infinitate de alte puncte intermediare. Linia timpului va trebui sa fie definita într-un mod analog, cu deosebirea ca, de data aceasta, elementele componente nu mai sunt puncte ci momente. Ce întelegem însa prin «moment»?
Din câte stim astazi, e probabil ca cel dintâi filosof care a meditat la statutul acestui concept, numai aparent simplu, a fost Zenon din Elea, discipolul lui Parmenide si autorul faimoaselor aporii care au dat atâta de furca logicienilor de-a lungul a peste doua milenii. Rezolvarea celui mai cunoscut dintre aceste paradoxuri, cel referitor la ciudata competitie dintre Ahile si o broasca testoasa, se bazeaza tocmai pe recunoasterea liniaritatii timpului, adica pe ideea unui izomorfism perfect între alcatuirea din puncte a unei traiectorii spatiale si alcatuirea din momente a intervalului de timp în care aceasta este parcursa. Eroarea lui Zenon consta în a crede ca prin însumarea unui numar infinit de intervale de timp se obtine necesarmente o durata totala infinita. Or, de la Newton si Leibniz încoace, stim ca pot exista si intervale infinit mici, infinitezimale. Pe temeiul izomorfismului spatio-temporal mentionat, atât linia geometrica a traiectoriei unui mobil, cât si linia timpului sunt divizibile în atari intervale (de dimensiune tinzând catre zero) ce îsi corespund unele altora si sunt proportionale între ele, factorul de proportionalitate fiind viteza de deplasare a mobilului. Din analogia structu-
rala a celor doua axe de coordonate, cea temporala si cea spatiala, rezulta ca, pentru o viteza constanta, corespunzatoare unei miscari uniforme, cum se întâmpla în cazul lui Ahile si al broastei testoase, distanta finita care îl desparte pe urmaritor de urmarit va fi epuizata de cel dintîi într-un interval de timp finit, ceea ce contrazice concluzia pripita a filosofului11.
S-ar zice ca, o data cu stabilirea similitudinii dintre dimensiunea temporala si oricare dintre dimensiunile spatiului, problema definirii momentelor pe care ne-o puneam mai sus e rezolvata de al sine. Prin momente nu trebuie sa întelegem altceva decât punctele din care e alcatuita linia timpului. Lucrurile par clare pâna la întâlnirea cu o alta aporie a aceluiasi Zenon: nu mai putin renumitul paradox al sagetii.
Pornind de la observatia ca o sageata aruncata din arc ocupa la un moment dat o anumita pozitie în spatiu («un loc egal cu ea însasi»), si ca deci în orice clipa se afla undeva, filosoful se întreaba, pe buna dreptate, când mai are loc deplasarea sagetii dintr-un loc într-altul. Daca miscarea nu este o iluzie, cum credea si încerca sa convinga Zenon, iar schimbarea pozitiei sagetii pe traiectorie are loc cu adevarat, nu ne mai ramâne decât sa cautam eroarea îndaratul expresiilor «la un moment dat» si «în orice clipa». Ele implica ideea ca de-a lungul unui interval de timp de durata foarte mica, dar nenula, sageata sta locului, se afla într-un extrem de scurt repaus. Or, daca analogia moment-punct e respectata, dimensiunea temporala a momentului, aidoma dimensiunii spatiale a punctului, trebuie sa fie strict nula. Momentul nu dureaza si, în consecinta nici aparenta stare de repaus instantaneu nu exista. Confuzia provine din faptul ca, în viata de toate zilele, întelegem prin momente nu punctele adimensionale ce alcatuiesc axa timpului, ci niste cuante temporale avånd durata prezentului.
Dezbaterile pe tema acestei durate nu sunt nici ele de data recenta. La începutul veacului al V-lea, Sfântul Augustin se întreba si el cât dureaza prezentul: o zi, o ora, un minut ? Nici nu apucam sa constientizam clipa de fata ca ea s-a si transferat în amintire, a devenit trecut. Cum însa trecutul este ceva care, în sens propriu, nu mai exista, iar viitorul ceva ce nu exista înca, timpul se reduce, în ultima analiza, doar la acest straniu prezent adimensional. Concluzia: temporalitatea nu constituie o dimensiune obiectiva a lumii, teza pe care o vor sustine si dezvolta, cu argumente diferite, alte curente de gândire ulterioare, dintre care apriorismul kantian este probabil cel mai bine articulat si convingator.
{tiinta moderna nu a confirmat însa ipoteza augustiniana a caracterului punctual al prezentului. Cercetari amanuntite au pus în evidenta valori diferite, dar întotdeauna nenule, al «câmpului temporal de perceptie directa», denumit, în mod semnificativ, si «prezent experiential»12. Dimensiunile temporale ale acestei «ferestre perceptive» prin care privim lumea depind de particularitatile organelor de simt implicate, de unde si variabilitatea rezultatelor, însa, din punctul de vedere al constiintei care integreaza într-un tot unitar senzatiile parvenite pe diferite canale, se poate estima ca momentul prezent dureaza pâna la aparitia «trecutului experiential», ce survine dupa circa 0,5-0,7 secunde, când memoria de scurta durata preia stafeta de la memoria imediata13. Întrucât prezentul se dovedeste a nu fi instantaneu, ci durativ, a afirma, cum o facea Zenon, ca, în prezent sageata se gaseste în cutare loc din spatiu e profund inexact. {i de data aceasta, se cuvine sa omagiem geniul lui Aristotel, care observa în legatura cu paradoxul sagetii: «Acesta se întemeiaza pe presupunerea ca timpul e alcatuit dintr-o succesiune de prezente: fara ea, rationamentul da gres.»
Neîntelegerea provine asadar din confuzia dintre timpul obiectiv, conceput, în termeni relativisti, ca o a patra dimensiune a spatiului, si timpul nostru interior, singurul care «curge» cu adevarat dinspre trecut catre viitor, traversând acea fereastra a prezentului ce constituie creatia exclusiva a subiectului14. În optica fizicianului, starea lumii la un moment dat corespunde unui punct adimensional al axei timpului, iar nu «momentului» prezent, desi, asemenea tuturor celorlalte fiinte umane, percepe si el clipa actuala drept persistând de-a lungul unui foarte scurt, dar nu inexistent, interval de timp. Prezentul constituie un apanaj exclusiv al constiintei si, cum frontiera pe care el o traseaza reprezinta unicul criteriu de delimitare a celorlalte doua domenii temporale, trecutul si viitorul, rezulta ca, pentru universul material, nici acestea nu exista. Obiectiv vorbind, timpul se prezinta ca un bloc omogen, necompartimentat în prezent, trecut si viitor15. Numai constiinta, prin introducerea fantei subiective a prezentului, da nastere domeniilor complementare ce încadreaza singularitatea astfel creata. Lumea materiala nu are un acum al ei. Trecutul, prezentul si viitorul capata sens doar în masura în care o instanta subiectiva parcurge continuumul nediferentiat al timpului universal. Lucrurile au fost, sunt sau vor fi exclusiv daca se raporteaza la un observator, altminteri istoria lor nu mai e istorie, ci un bloc omogen în care ordinea temporala nu a fost înca instaurata, ori se afla cel mult în-tr-o stare larvara, virtuala, in potentia. Iata cum, pornind din cu totul alta parte decât creatorii miturilor timpului inert, nemanifestat, ne întâlnim nu numai cu viziunea lor, ci si cu ideea kantiana a rolului decisiv al spiritului în geneza temporalitatii.
De fapt, nu trebuie sa uitam nici o clipa ca timpul personal reprezinta cu mult mai mult decât o simpla anamorfoza, o reflectare deformata a celui astronomic. El este timpul unei lumi autonome, al unui univers ce functioneaza dupa propriile sale legi si, ceea ce e cu siguranta si mai important, constituie singura dimensiune temporala a acelei lumi. Constiinta cunoaste si poate cerceta oricât de aprofundat timpul fizic, dar nu traieste în el, relatia sa cu aceasta ipostaza a temporalitatii se înscrie pe coordonatele gnoseologiei, nu pe cele ale ontologiei, caci unicul timp care are pentru ea valoare existentiala este cel individual, subiectiv. Timpul astrono-
mic s-a bucurat înca din zorii umanitatii de interesul constant al oamenilor, dar aceasta tocmai pentru ca el nu le apartinea, ci constituia un aspect al lumii exterioare fara stapânirea caruia luarea în posesie a acesteia nu era posibila. În schimb, caracterul indisociabil de propriul nostru eu al timpului personal îl facea invizibil, tot asa cum, în absenta medierii speculare, ochii nostri ramân inaccesibili propriei priviri.
În calitatea sa de coordonata intrinseca a lumii noastre interioare, timpul subiectiv depinde, în mod direct si hotarâtor, de toate avatarurile acesteia. Cristalizarea si evolutia identitatii personale pun astfel o amprenta decisiva asupra caracteristicilor timpului personal, determinându-i atât faciesul general cât si singularitatile accidentale.
Din acest punct de vedere, o însemnatate de prim ordin o are natura nestationara a universului nostru interior. Acesta nu se naste dintr-o data, ca Pallas-Atena din capul lui Zeus, gata înarmat pentru confruntarea cu viata, ci se edifica treptat, prin prelucrarea, asimilarea si integrarea informatiilor parvenite pe calea simturilor, ce se adauga în cercuri succesive, ca inelele anuale ale copacilor, unui nucleu adimensional despre care stim înca prea putine lucruri. Pâna acum vreo câteva decenii o asemenea lume în expansiune ar fi parut fara echivalent în realitatea «obiectiva». Astazi stim însa ca universul material în care traim prezinta el însusi un caracter nestationar asemanator.
Începând cu deceniul al doilea al secolului nostru, când astronomul Vesto Melvin Slipher de la observatorul Lowell a descoperit deplasarea siste-matica spre rosu a liniilor spectrale prezente în lumina emisa de marea majoritate a aglomerarilor stelare exterioare galaxiei noastre, s-a impus ideea, bazata pe explicatia furnizata de binecunoscutul efect Doppler, potrivit careia toate aceste formatiuni sunt animate de o miscare generala care le îndeparteaza de observatorul terestru. Fireste, nimeni nu a înteles fenomenul ca pe o dovada a vreunei ipotetice pozitii preferentiale a Pamîntului în univers, ci, în conformitate cu principiul cosmologic formulat de
E. A. Milne, ca pe un indiciu al unei expansiuni generale, care face ca distanta relativa dintre fiecare doua galaxii tipice16 sa creasca progresiv, în acelasi fel în care, atunci când un volum de gaz este lasat sa se dilate liber, oricare doua molecule alese la întâmplare se îndeparteaza una de alta cu atât mai rapid cu cât distanta initiala dintre ele era mai mare.
Proportionalitatea deplasarilor reciproce cu distantele dintre galaxii, determinata prin masuratori de catre Hubble în 1929, a confirmat ipoteza expansiunii, pe care un mare numar de observatii ulterioare aveau sa o consolideze. Initial supraestimata, din pricina impreciziei masuratorilor, rata acestei expansiuni, exprimata de asa-numita constanta a lui Hubble, este evaluata actualmente la cca15 km/secunda pentru fiecare milion de ani-lumina. Pornind de la aceasta valoare si presupunând ca, de-a lungul timpului, constanta lui Hubble nu a suferit modificari esentiale, se poate calcula usor17 ca în urma cu cca 20 de miliarde de ani întreaga materie ce alcatuieste universul actual trebuie sa fi fost concentrata într-un volum infinitezimal. Prin explozia acestui «punct» material de densitate practic infinita, fenomen popularizat sub numele sugestiv de Big Bang, s-a declansat procesul expansiunii universale, care, în virtutea inertiei, continua si în zilele noastre. Actiunea de frînare exercitata de fortele gravitationale a contribuit la decelerarea în timp a miscarii imprimate de violentul impuls initial, astfel încât constanta lui Hubble a înregistrat o diminuare treptata, de unde concluzia ca vârsta totala a universului este, în mod necesar, inferioara valorii mentionate anterior.
Precum lesne se observa, cel putin doua elemente esentiale vin în sprijinul existentei unei similitudini între geneza universului si aceea a lumii noastre interioare. Ambele apar într-un moment determinat, înaintea caruia notiunea de timp (fizic într-un caz, psihic în celalalt) îsi pierde întelesul. La fel cum timpul, în acceptiunea sa astronomica curenta, nu exista înaintea Big Bangului, ori îmbraca o forma pe care nu ne-o putem nicicum imagina, nici timpul constiintei proprii nu rezista, cel putin în varianta pe care
i-o cunoastem, saltului dincolo de origine, adica înaintea nasterii noastre. Totodata, trebuie remarcat faptul ca dimensiunile initiale ale ambelor tipuri de lumi, obiective si subiective, sunt practic nule si ca procesul expansiunii lor cunoaste la început un ritm extrem de rapid, pentru ca apoi sa se încetineasca progresiv, sub actiunea unor forte îndreptate în sens contrar miscarii imprimate de acel primum movens care l-a declansat.
Într-adevar, nu sunt necesare cine stie ce incursiuni savante în psihologia stadiala a dezvoltarii personalitatii umane pentru a recunoaste în fazele timpurii ale vietii perioada cea mai activa de edificare a universului nostru interior, perioada în care evenimentele decisive pentru întreaga evolutie ulterioara a eului (începând cu luarea în posesie a propriului trup, mai întâi prin constatarea experimentala a limitelor sale spatiale, apoi printr-un lung sir de acte senzorio-motorii carora li se datoreaza «construirea unei serii de scheme perceptive, a caror importanta în structurarea ulterioara a gândirii nu poate fi negata fara o simplificare exagerata»18) se succed cu o viteza incomparabil mai mare decât la maturitate. Ritmul extrem de viu al achizitiilor de ordin cognitiv din prima faza a copilariei are drept urmare o dinamica impresio-nanta a procesului de construire a «realului», proces ce se încetineste treptat, pe masura înaintarii în vârsta. Pentru fiecare dintre noi, lumea îsi are obârsia în adimensionalitatea ignorantei noastre initiale si creste spectaculos prin expansiunea exploziva a cunoasterii infantile, într-un little bang analog Big Bang-ului care s-a aflat la originea formarii universului material.
Rolul de decelerare a miscarii de expansiune, jucat în modelele cosmogonice nestationare de interactiunea gravitationala dintre particule, revine aici unui întreg complex de forte de frânare, de natura deopotriva fiziolo-gica, psihologica si sociala, care ar merita o analiza separata. Sa notam numai ca pentru adultul «fixat» din punct de vedere familial si profesional, si deci intrat pe palierul unui «regim de functionare» relativ uniform, viteza de expansiune a universului propriu este fara îndoiala, cu mult mai scazuta decât aceea corespunzatoare propriei copilarii sau adolescente.
Succesiunea mult mai rapida a primelor faze ale vietii, precum si a diferitelor lor subetape, prezinta, de altfel, o similitudine frapanta cu defilarea progresiv încetinita a erelor din stadiile incipiente ale existentei universului fizic. Potrivit datelor provizorii furnizate de cercetarea cosmologica19, «era» aparitiei particulelor elementare (care debuteaza la «timpul Planck» situat la circa 10-44 secunde de momentul Marii Explozii) dureaza cam o milionime de secunda, «era hadronica» – aproximativ o secunda, «era leptonica» circa un minut, «era radiatiilor» (de-a lungul careia substanta era înca minoritara în raport cu formele radiante ale materiei) vreo 10 000 de ani, în timp ce «era substantei», în care ne aflam înca, are deja o vârsta de mai multe miliarde de ani. Într-o lume mica si foarte dinamica, evenimentele decisive se succed la intervale scurte, afirmatie valabila deopotriva pentru protoistoria macrocosmosului si pentru etapele de început ale formarii universului constiintei individuale.
Dar daca tic-tac-ul ce însoteste si masoara scurgerea timpului psihic este dat de ocurenta trairilor decisive, rarirea progresiva a acestora va da nastere senzatiei ca intervale cronologice identice sunt parcurse tot mai rapid. La batrânete anii par sa treaca mult mai iute decât în copilarie, deoarece reperele temporale reprezentate de experientele inedite si-au încetinit apreciabil ritmul de aparitie. Întelegerea acestui fenomen nu este posibila în afara acceptarii ideii ca, în timp, evolutia cognitiva si afectiva a omului cunoaste o decelerare similara cu frânarea gravitationala a expansiunii universului material, adica a conceptiei potrivit careia lumea noastra interioara constituie produsul unui little bang, ale carui efecte se atenueaza treptat, pe masura epuizarii energiei impulsului initial si a cresterii ponderii relative a fortelor ce actioneaza în sensul stoparii expansiunii.
Ar fi, desigur, o exagerare sa atribuim cosmogoniilor bazate pe ipoteza Big Bang-ului calitatea de modele (în sens riguros stiintific) ale procesului genezei universului interior uman. Asemanarea a ceea ce am numit little bang cu Marea Explozie nu este, la urma urmei, decât o simpla metafora. Aceasta nu înseamna însa ca aprofundarea acestei analogii nu ne poate oferi câteva sugestii utile.
Astfel, bunaoara, se cunoaste faptul ca perspectivele universului în expansiune depind în mod esential de densitatea medie a materiei din care este alcatuit acesta. Daca valoarea densitatii este situata sub un anumit prag critic, dilatarea cosmosului va continua indefinit, pe când în caz contrar e de asteptat venirea unui moment când ea va înceta, fiind urmata de o miscare de sens opus, adica de o contractie, încheiata cu un colaps ge-neral (Big Crush), revers simetric al exploziei primordiale. Or, nu este nevoie de multa imaginatie pentru a identifica în istoria universurilor interioare individuale desfasurari asemanatoare cu cele doua variante posibile de evolutie preconizate de cosmologia contemporana. Impermeabilitatea la nou, refuzul îmbogatirii sufletesti si intelectuale ce survin la un moment dat în biografia multora dintre noi produc un efect similar cu decelerarea gravitationala a expansiunii universului fizic, iar daca fenomenul continua, se poate ajunge ca, o data cu slabirea, naturala sau potentata de procese de scleroza, a memoriei, dimensiunea microcosmosului personal sa înceapa sa scada.
Date fiind diversitatea structurilor psiho-somatice si varietatea împrejurarilor biografice care le modeleaza, e de asteptat sa ne întâlnim cu o gama foarte larga de situatii diferite, de la extrema ilustrata de firile extravertite si foarte receptive, dominate de curiozitate si de o permanenta dorinta de cunoastere, a caror lume launtrica nu înceteaza sa se dilate pâna în ultima clipa a vietii, pâna la cea corespunzatoare indivizilor atinsi de grave fenomene de degenerescenta senila, pentru care «realitatea» îsi restrânge treptat granitele, sfârsind prin a se resorbi într-un punct ce marcheaza disparitia practica a oricarui construct constient al lumii.
Sa mai amintim ca little bang-ul psihologic se asociaza unui little bang biologic, care îl premerge cu câteva bune luni calendaristice pe cel dintâi. Dezvoltarea intrauterina exploziva a fatului în fazele timpurii ale sarcinii nu îsi va mai afla echivalentul de-a lungul întregii vieti ulterioare a individului, iar fenomenul binecunoscut al repetarii, în mare, a principalelor etape ale filogenezei pare înadins programat pentru a ne atrage atentia ca ne aflam în fata unui concentrat de timp sui-generis, cu ere ce se succed vertiginos, exact ca în atât de densele prime minute de dupa Big Bang, despre care s-au putut scrie tomuri întregi. În toate cele trei cazuri mentionate, cel al nasterii universului fizic, cel al formarii organismului animal sau uman si cel al edificarii lumii interioare a omului, ritmul evenimentelor majore, extrem de rapid în prima faza, se încetineste treptat, fenomen cu urmari însemnate asupra perceptiei temporale.
Merita remarcat, în acest context, faptul ca modelul, atât de simplu si aparent general, al exploziei urmate de decelerare nu se aplica si evolutiei speciilor, care prezinta, dimpotriva, un debut lent si penibil, cu acumulari neînsemnate pe parcursul unor lungi perioade, dupa care progresele devin din ce în ce mai rapide. Durata pronuntat descrescatoare a celor patru ere delimitate de paleontologi pe criteriul transformarilor macrobiologice semnificative spune deja destul de multe despre accelerarea proceselor evolutive: precambrianul acopera circa 4,1 miliarde de ani, paleozoicul 345 de milioane, mezozoicul 160 de milioane, iar neozoicul numai 65 de milioane. La rândul ei, aceasta ultima era cuprinde trei perioade, progresiv tot mai scurte: paleogenul dureaza 39 de milioane de ani, neogenul – 24 de milioane, în timp ce cuaternarul «de-abia» a început de vreo 2 mi-lioane de ani.
Foarte sugestiva este si prezentarea comparativa a duratelor diferitelor trepte ale procesului evolutiv prin reducerea simbolica a vârstei Pamântului la un singur an. Într-o asemenea istorie condensata, procariotele apar în jurul datei de 1 mai, eucariotele pe la începutul lui august, primele animale multicelulare - la finele lui octombrie, cei dintâi pesti la 29 noiembrie, urmati de reptile (8 decembrie), mamifere (12 decembrie), pasari (19 decembrie) si, în sfârsit, de primul hominid (Ramapithecus) în seara zilei de 30 decembrie. La aceasta scara a timpului, specia noastra, Homo
Sapiens, îsi face aparitia în noaptea de 31 decembrie, cu numai 5 minute înaintea Anului Nou.
Evident, precipitarea evenimentelor mentionate catre finele acelui conventionl an terestru îsi are explicatiile ei, pe care biologia le-a descifrat în buna masura. Nu acestea ne intereseaza însa aici, ci rezultatul global, constând în îndesirea progresiva a momentelor hotarâtoare, de cotitura, care marcheaza tot atâtea repere semnificative pe axa unui timp aparte, cu trasaturi inconfundabile, care este acela al istoriei biosferei. Modelul dina-mic accelerat caruia i se supune aceasta prezinta o schema diametral opusa variatiei încetinite a parametrilor caracteristici pe care ne-o releva atât cer-cetarea cosmogonica, cât si aceea a formarii conceptului uman de «lume reala». Inevitabil, gândul ne duce la problematica, atinsa deja tangential, a «sagetii timpului».
Timpul curge în sens unic dinspre cauze catre efecte, constatare ce presupune ca o schimbare a orientarii sale va trebui sa se asocieze cu o ve-ritabila rasturnare în logica lucrurilor. Comportarea total diferita a lumii vii, a carei evolutie se accelereaza în raspar cu încetinirea devenirii lumii fi-zice, ne sugereaza nu numai aparitia, o data cu viata, a unei noi ipostaze a timpului, ci si pe aceea a unei cauzalitati rasturnate, care implica situatia paradoxala ca, judecând în termenii cronologiei proceselor materiale, evenimentele viitoare sa fie acelea care sa le determine pe cele prezente. Aceasta revine la înlocuirea principiului cauzalitatii printr-un principiu al finalitatii (al «cauzelor finale»), pe care, dupa o lunga perioada de atitudine fatis antiteleologica, de-a lungul careia l-au tolerat totusi «à contre-cur», ocultându-l sub diverse pseudonime eufemistice, tot mai multi biologi sunt dispusi sa îl recunoasca. Un citat plin de umor din François Jacob20 explica cu plasticitate aceasta schimbare de mentalitate: «Multa vreme biologul
s-a aflat în fata „teleologiei” ca lânga o femeie de care nu poate sa se lipseasca, dar în tovarasia careia nu vrea sa fie vazut în public. Acestei legaturi ascunse, conceptul de program îi da acum un statut legal.»
Comentând, la rândul sau, aceasta memorabila fraza a biologului francez, fizicianul Alfred Kastler21 adauga, în spiritul gândirii duale ce-i ca-racterizeaza profesiunea: «Daca observatia rabdatoare a faptelor biolo-
gice impune mintii ideea ca un organ al unei fiinte vii ochiul sau sto-
macul se afla aici pentru a îndeplini o functie, pentru a sluji un scop, de ce sa se respinga aceasta idee si sa se refuze a se vorbi de finalitate? Cauza si scopul sunt niste concepte omenesti, dar nu sunt concepte contradictorii. Sunt niste concepte complementare (s. n.).»
Finalitatea nu este altceva decât o cauzalitate à rebours, iar daca vrem sa fim consecventi în a atribui sagetii timpului orientarea data de relatia cauza-efect, va trebui sa recunoastem, oricât ar parea de ciudat, ca istoria fizica si cea biologica a lumii se desfasoara în timpi proprii, de sensuri opuse22!
Un argument în favoarea acestei ipoteze paradoxale ni-l furnizeaza si dinamica entropiei, acceptata de fizica moderna drept parametrul statistic global ce permite operarea distinctiei dintre trecutul si viitorul unui sistem material. Conform celui de al doilea principiu al termodinamicii, enuntat de Clausius în 1865, entropia lumii tinde catre un maximum (textual: «Die Entropie der Welt strebt einen maximum zu»), fapt ce instituie o asimetrie temporala în cadrul careia viitorului îi corespunde o variatie crescatoare a entropiei, iar trecutului una descrescatoare.
Or, fiintele vii se comporta în raport cu lumea fizica precum niste insule de ordine care se opun tendintei generale de sporire a entropiei, prin crearea permanenta a ceea ce s-a numit, poate inutil sau, în orice caz, pretentios, negentropie. De fapt, nu este vorba aici de o încalcare a principiului lui Clausius, ci de posibilitatea ca un sistem deschis, disipativ («departe-de-echilibru», în terminologia lui Prigogine23) sa-si maresca vremelnic si local energia disponibila pe seama tocmai a unei accelerari a cresterii entropiei me-diului cu care întretine schimburi energetice.
Preluând energia din exterior, o planta sau un animal îsi construiesc si întretin mica lor ordine locala, cu pretul majorarii, într-o proportie mult superioara, a entropiei cadrului lor de viata. Chimistul G. Tyler Miller, citat de Solomon Marcus24, arata, în aceasta ordine de idei, ca, în procesul hranirii, între 80% si 90% din energia continuta în organismul devorat de o fiinta vie se pierde, devenind indisponibila, si numai 10-20 de procente pot fi efectiv utilizate de consumator. Dupa Robert H. Mac Arthur si Joseph H. Connel25, cuantumul energiei efectiv preluate (denumita si «eficienta ecolo-gica») este de cca16% pentru plante, 11% pentru ierbivore si numai 5,5% în cazul carnivorelor, ceea ce limiteaza lungimea lantului trofic la cel mult cinci verigi.
Într-adevar, daca fiecare etaj asimileaza în medie doar o zecime din energia înmagazinata în organismele de la etajul precedent, vietatea plasata pe ultimul nivel nu mai are la dispozitie decât a zecea mia parte din energia continuta în plantele ce alcatuiesc nivelul trofic cel mai de jos. «Nici o mirare ca foarte putine specii gasesc ca merita sa ocupe pozitia de supercarnivor pentru care practic nu exista energie disponibila!» observa autorii citati, folosind prilejul si pentru o mica pledoarie în favoarea regimului ve-getarian, întrucât «daca se comporta ca ierbivore (oamenii n.n.) se pot bizui pe de zece ori mai multa energie procurata o data cu hrana, decât daca s-ar comporta ca pure carnivore».
Evolutia vietii pe pamânt, cu cresterea continua a complexitatii structurale a organismelor, ne prezinta imaginea unei permanente acumulari de negentropie, fenomen care, în masura în care majorarea entropiei constituie indicatorul infailibil al orientarii sagetii timpului, vine în sprijinul ipotezei (ce-i drept, bizare) ca timpul intrinsec al biosferei s-ar scurge în sens contrar timpului fizic, adica exact concluzia spre care ne îndrepta si constatarea ca, în istoria speciilor, finalitatea joaca un rol similar cu acela care, în lumea nevie, revine cauzalitatii26.
Fireste, ideea cauzelor finale este întrucâtva stânjenitoare, întrucât presupune un soi de predestinare, care limiteaza gradele de libertate ale entitatilor implicate. Silite sa se conformeze exigentelor ce decurg din necesitatea atingerii unui obiectiv pe care nu îl urmaresc în mod constient si care depaseste cadrul temporal al efemerei lor existente, animalele ramân prizonierele fatalitatii biologice.
{ansa omului, al carui timp interior pare (cel putin în lumina asemanarilor frapante dintre Big Bang si «little bang») sa aiba o orientare identica cu aceea a timpului astronomic, universal, consta în absenta obligatiei de
a-si supune viata interioara unui principiu de finalitate, similar celui care îi guverneaza viata propriu-zisa, de fiinta biologica, ceea ce îi lasa nestirbita libertatea launtrica, independent de toate posibilele constrângeri exterioare. Alegerea unei eventuale tinte catre care sa îsi îndrepte efortul interior ramâne astfel la propria-i latitudine, chiar daca, trebuie sa recunoastem, nu toti oamenii îsi pun în mod explicit problema unui atare tel. Ceea ce nu îi scuteste însa de participarea la jocul complex al cauzelor initiale si finale care le determina, coloreaza sau \nnegureaza viata.