MIHAI-RĂZVAN UNGUREANU – Moldova: Oameni și moravuri la început de veac XIX. Oamenii lui Vodă

Boierimea din vremea Regulamentului Organic avea, după spusele lui Radu Rosetti, două mari preocupări: intrigile politice și plăcerile. «Mult vorbitu-s-au de corupțiunea soțietății boierești de altădată», însă fie-ne îngăduit să credem că nimic nu diferenția starea moral-politică a nobilimii autohtone de așezarea morală a altor categorii de sânge albastru din Europa. Față de «aristocrația banului», aristocrația despadă, ale cărei obsesii genealogice se recunosc și astăzi prin grija conservării fiecărei dovezi de vechime familială, avea o altă creștere și un mod mult mai relaxat de a privi necazurile firești ale vieții. «La noi s-au întâmplat aceleași scandaluri ca aiurea, cu singura deosebire că aici au fost mai răsunătoare decât aiurea fiindcă, din cauza educației noastre mai primitive, mai rudimentare, se ascundeau mai puțin. în două cuvinte: fiindcă era mai puțină ipocrizie.» Acestui subiect îi dedicăm episodul de astăzi, adăugând că revenim în secolul trecut pentru a surprinde moravurile politice ale celor ce erau crescuți în sentimentul puterii și al respectului autorității, pentru a găsi, printre anecdote și portrete vii, semnele modernității, redând astfel trecutului doza de firesc care să ni-l apropie.Mihai Sturdza era fiul marelui logofăt Grigoraș Sturdza și al Mărioarei Calimah, fată de domn. Pregătit ca nimeni altul în generația sa de către abatele Lhommé – căruia, peste ani, ca prinț de această dată, i-a încredințat spre învățătură beizadelele Grigore și Dimitrie, însoțite de adolescentul Mihail Kogălniceanu – poliglot (știa vreo nouă limbi), extrem de inteligent, umblat prin tot Apusul, prin toate capitalele mari ale continentului, este, fără discuție, „bărbatul de stat cel mai capabil ce l-a produs Moldova de două veacuri încoace». științele administrative l-au pasionat din fragedă tinerețe; în acest spirit – al unei eventuale ridicări la domnie – a fost crescut și nu i-a rușinat pe părinți. Memoria istorică, puternic afectată de idiosincraziile pașoptiștilor moldoveni, inamici declarați ai regimului și ai domnului însuși, a păstrat imaginea nenorocită a unui om lacom după bani, ros de ambiții și ahtiat după putere. Poate că, într-o oarecare măsură, așa a și fost, dar în vremea lui, totuși, s-a întâmplat ca, pentru singura dată în istoria noastră, bugetul de stat să se soldeze necontenit cu excedente, acoperind datoriile externe și însănătoșind economia țării. Cât despre relațiile cu Rusia și cu Turcia… «era un bărbat politic de o destoinicie egalând talentele sale financiare și administrative. De altfel, îi trebuia o minte deosebit de ageră și de fină, un tact și o prudență cu totul deosebite pentru a se putea strecura printre nenumăratele obstacole pricinuite de situația rău definit a țării, între curtea suzerană și cea protectoare, între tedințele cotropitoare ale celei din urmă și acțiunea de apărare a celei dintâi, intrigile boierilor cari voiau să-i ia scaunul, atacurile partidului național, doritor dereforme, amestecul în toate afacerile publice și private ale consulilor ruși carei aveau ordin să-l susție, dar să-l împiedice ca el să-și facă o situație prea puternică, putând oareșcum să-l facă independent de bunăvoința Rusiei ci, dimpotrivă, să-l silească să simtă totdeauna nevoie de protecția Petersburgului în fața greutăților dinlăuntru, ca și a lăcomiei unor pașale puternice din Stambul, deprinse de veacuri să exploateze aceste nenorocite țări».Nu despre Mihai Sturdza vom vorbi, ci despre cei ce i-au stat în preajmă, servil sau cu fruntea ridicată, și pe care timpul nu i-a iertat, afundându-i într-o uitare nedreaptă. Fizionomiile lor ne oferă, în linii mari, inventarul moravurilor politice ale vremii.«Moldovani drepți, veche familie boierească» – scrie paharnicul Constantin Sion, în a sa Arhondologie a Moldovei, despre neamul celebru al Bălșeștilor – care «figurează între nobilii Moldovei încă dinaintea domniei lui Dragoș Vodă, pe când țara era republică». Nu a fost chiar așa, căci documentele istorice mai «urcă» în timp originile familiei Balș, alăturându-le apogeului medievalității românești. Oricum, notorietatea descendenților a conferit familiei, în timp, un renume cu adevărat princiar. Inseparabili de istoria Moldovei, prezența lor – uneori dificilă și incomodă, dar întotdeauna plină de consecințe – se recunoaște în aproape orice eveniment notabil al epocii de tranziție spre modernitate, fie în veacul XVIII, fie în prima jumătate de secol trecut.Mai toți reprezentanții familiei Balș care au jucat un rol cât de cât semnificativ în istoria politică a Moldovei regulamentare îl numără pe marele logofăt Lupu Balș printre înaintașii direcți. Patriarh al neamului (născut la 1691, moare la 1782 în vârstă de 91 de ani, neobișnuită la acea vreme), s-a legat, prin căsătoria cu Safta Cantacuzino-Pașcanu (la 1740), de altă mare familie a țării, cel puțin la fel de influentă, dobândind o avere considerabilă, pe care a căutat să o împartă apoi echitabil celor zece copii ai săi.Primul născut, Iordache, s-a însoțit cu Maria, fata lui Constantin Vodă Mavrocordat, detaliu grăitor pentru natura pretențiilor politice ale familiei sale. Primogenitura sa, Alexandru, mare vistiernic la 1835, iar apoi postelnic, ca șef al Departamentului (Ministerului) din Lăuntru (la 1848), a lăsat amintirea unui «adevărat original», al cărui caracter contradictoriu l-a înfățișat contemporanilor «rând pe rând politicos, grosolan, slugarnic, trufaș, înțelept și descreierat.» Inconstant în atitudinea față de putere, «meschin cu sine și cu alții», zgârcit până la a se teme de faliment deși ținea în posesie latifundii enorme, cheltuitor – prin paradox – mai ales la întreținerea corespondenței de complot și a unei diplomații plecate dinaintea consulilor străini, neîncrezător, gata să parieze pe răutatea funciară a lumii, se amesteca în orice afacere cu profit politic clar. «Cu oarecare cultură, o ușoară spoială de literatură, fără însă să știe să profite și poticnindu-se la fiecare pas în principii de probitate pe care pretindea că le urmează», se producea «estetic» în lungi și plicticoase epistole adresate Ocârmuirii rusești, și care se isprăveau invariabil cu rugăminți imposibile: bani sau înalte poziții administrative.Impunătoare trebuie să fi fost statura lui Teodor Balș care, ca decan de vârstă al boierilor Moldovei și ca recunoaștere – tardivă, ce-i drept – a meritelor politice, a căpătat de la Mihai Vodă Sturdza titlul unic de baș-boie (mai marele boierilor). Insistent, gata să se angajeze în combinații oculte, «se mândrea în forul intim de a se vedea ridicat în rang printre primii boieri, socotind că această înălțare este un merit de seamă». și el fiu al lui Lupu Balș, născut la 1743, conștient de rostul său într-o țară în care banul și șoapta desfac ceea ce legase Dumnezeu, l-a plătit pe Ioan Balomir ca să-l picteze așa cum se arată lumii la bătrânețe, iar cadra a agățat-o la intrarea casei, ca fiecare s-o vadă și să i se plece. «…Cu o înfățișare frumoasă, dar descreierat (sic!), fantast, plin de suficiență și încântat de sine și de tot ce-i aparține» – scrie un contemporan. Hotărât lucru: bărbații familiei Balș n-au plăcut prea mult nimănui.Nu sunt puțini cei care au aruncat sume consistente pentru pictarea propriei figuri. Semn al autorității, al reprezentivității politice și, nu în ultimul rând, metaforă a puterii sociale, portretul devine o modă căreia i se pleacă și familiile mai vechi, și cele mai noi ale principatului.Al treilea fiu al Lupului Balș a purtat numele de Constantin, însă istoria l-a înregistrat după cognomen (poreclă), ca să-l deosebească de alții cu același prenume. I s-a zis, așadar, Ciuntu (1744–1828). Urcă treptat în demnități până ajunge caimacam (între 1790–1798), mare logofăt al Țării de Jos (la 1800), din nou caimacam sub ruși (la 1807); la 1828, anul morții sale, apare în acte ca biv vel logofăt – fost mare logofăt al țării Moldovei. Nu l-a apucat pe Mihai Vodă Sturdza, cu care, la urma urmei, s-ar fi înrudit prin alianță, iar predecesorul acestuia, Ioniță Sandu Sturdza, nu l-a folosit în administrație tocmai pentru că era excesiv de amabil cu rușii. însă casa din Iași a Ciuntului, descrisă de peregrinii începutului de veac, ne lămurește asupra stării neamului Bălșesc. Sir Robert Ker Porter (1820) întâlnește, la o sindrofie de nobili, femei «tot așa de frumoase ca și surorile lor din Valahia; îmbrăcămintea lor este tot după moda pariziană, dar e mai luxoasă decât la București. Toată lumea bună le știe astfel pe doamnele din familia marelui boier Balș.» La bufet nu lipsește cafeaua, înghețata, oranjada, iar amicii gazdei, prieteni politici, rude apropiate sau clienți, se trag deoparte să pună țara la cale, jucând «boston, whist, ombre, faro». La miezul nopții – așa cum era îndeobște cunoscut că procedează Bălșeștii când au musafiri – se servea supeul, pe mesele împodobite cu «temple cu ape care curg, cu pești vii zbătându-se în vase; lumina se revarsă din policandre, iar florile stau risipite peste tot locul». Dansul, evident, ținea până dimineața. «Boierii» – scrie Ker Porter cu referință la ospitalitatea familiei Balș – «trăiesc într-un lux și o splendoare care abia de pot fi întâlnite în vreo capitală din Europa». înclin să cred că asemenea observații, multiplicate decenii la rând, i-au determinat pe venetici să-și imagineze viața cotidiană a boierimii scufundată în far niente. «Lenevie grozavă» – torpoare orientală învăluită de aroma cafelei cu caimac și ritmată de isonul pufăit al narghilelei. însă aparenta nemișcare se dizolvă la contactul cu modele europene.Ne întrerupem aici pentru a adăuga că, în deceniile de mijloc ale veacului trecut, majoritatea boierilor petrecea o bună parte din an la țară, pe pământurile deținute din moși-strămoși. Curtea și vecinătățile căpătau viață la sărbători, când vecinii se adunau la sindrofii, la citit de gazete, la mese copioase și la jucat cărți. Acolo se aflau și bibliotecile, acolo era păstrat și pianul. Aceasta nu înseamnă că, în casele din capitală, iarna, nu se trăia la fel. și ce bine se mânca! îmbelșugarea prânzurilor și a cinelor este dovedită de inventarul bogat al rafturilor din bucătărie. Postelnicul Iordache Gane, unchi de-al doilea al scriitorului Nicu Gane, ținea în locuința ieșeană «doăsprizăci linguriți argint, doăsprizăci cuțiti cu furculițili lor, una lingură mari argint, cu cuțit mari și furculița lui mari pentru friptură, doă solniți argint, doă linguriți argint a solniților pentru luat sari și chiperi, șasă linguriți argint pentru dulceți, una lingură mari pentru scos ciorbă, doăsprizăci păhăruță argint pentru vutcă, doă tablali argint». Adăugați și vreo douăzeci de oale, de toate dimensiunile, «șăpti cești mari pentru ceaiu și farfuriile lor, un ceainic și o zaharniță», niște șipuri, iarăși farfurii – cât de multe – și vă faceți o imagine despre ospitalitatea culinară a casei boierești. La o masă bogată se venea și cu tacâmurile proprii, astfel încât gazda să nu se simtă păgubită la argintării. Danțul? Ehei, nu-i întrece nimeni pe boierii moldoveni, mărturisește veninos englezul Wilkinson. Un italian, Griselini, se bucură de expresia «săltată» a latinității la Dunărea de Jos: «marea plăcere a acestui popor și a nobililor săi este dansul». Alături de horă sau de sârbă, se mai schițează și pașii mazurcilor, ai valsurilor sau ai contradansurilor à l’anglaise, ce-i drept cântate după ureche, căci muzica este «singura dintre toate artele căreia românii îi acordă preferință».Aga Constantin Balș, fiu al lui Constantin, nepot al marelui logofăt Lupu Balș, este căsătorit cu Elencu Hangerli, viță de principe fanariot și posesoarea unei imense averi. Contele de Rochechouarteste găzduit, la Iași, tocmai de el, unde va întâlni boieri «foarte distinși prin educația și manierele lor europene, cei mai mulți vorbind franceza cu o mare perfecțiune și cu expresiuni alese». Nu este de mirare: fiul se purta, la 1810, aidoma tatălui – organizează concerte, reprezentații teatrale, prânzuri dintre cele mai alese. în somptuoasele apartamente ale casei din Iași se adună floarea tinerimii autohtone, care nu vorbește românește, nu citește decât «gazeturi de la Francfort, Pariz, Berlin și Viana» și «romanțuri de Balzac» – biblioteca lui Constantin adăpostea vrea trei ediții princeps.Va fi fost Toderașcu Balș – și el nepot al preaputernicului logofăt Lupu Balș, hatman al oștirii pământene încă din vremea lui Ioniță Sandu Sturdza, de pe la 1825, apoi, de la 1835, «gheneral enspector al Meliției» – un spirit «purement militaire», cum îl descrie, sarcastic și fără apel, un diplomat francez, însă avea habar de politica înaltă și nutrea gânduri de mărire. S-a înțeles cu generalul Pavel Kisseleff – i-a făcut curte ca să i se acorde o șansă la tron. A trecut de partea câștigătorului, Mihai Sturdza, l-a înconjurat cu devotament și credinț㠖 a sperat că va fi ales sfetnicul de taină al domniei. Alături de alți boieri de frunte ai Moldovei, partizani înfocați ai Regulamentului și clienți politici ai noului principe, se numără și el între autorii serbărilor de consacrare a puterii instalate la 1834, când se va fi născut, pentru prima dată între români, «cultul personalității». Bogat, extrem de bogat, era totuși «un bărbat mărginit la minte și vanitos» – cum și-l amintește Radu Rosetti – însă, spre lauda lui, «cinstit și neprevaricator». «Om de nimic, lipsit de orice merit și înfumurat» este Toderașcu Balș chiar și pentru beizadeaua Nicolae Suțu, fiul ultimului domn fanariot al Moldovei, Alexandru Suțu, cel căruia destinul i-a hărăzit să fie în scaun tocmai în timpul zaverei grecești, la 1821. Sub pana lui Nicolae Suțu, om exemplar al Vechiului Regim și intelectual marcant al jumătății de secol XIX, portretul continuă astfel: «neștiind să scrie sau să vorbească o altă limbă, neavând păreri proprii, încăpățânat unde era interesat, lingușitor al puterii, își arăta funcția etalându-și epoleții și făcând să-i zornăie pintenii.» Atât de potrivită i se părea haina militară, încât a tradus, din rusește, și a adaptat primul Regulament al infanteriei și al cavaleriei Miliției Moldovei, deși arta strategiei păstra destule secrete față de el. La senectute, în amintirea anilor de glorie, ținea în curtea conacului de la Darabani pe unul dintre foștii săi soldați, îmbrăcat în vechea uniformă moldovenească, înarmat cu un pușcoci și cu o tobă de infanterie atârnată la gât. La prânz, când vremea era numai bună de instrucție, bătea în darabană apoi, așezând-o jos, lua pușca și începea să-și comande singur, rostind vechile comenzi. Ceremonia se desfășura zilnic, în hazul oaspeților și al slugilor.Alt fiu al Ciuntului, Alecu, a supraviețuit și regimului regulamentar, și revoluției de la 1848, și Unirii, căutând încruntat la lume pe motiv de… inadaptare. Căsătorit, prin calcule atente, cu fiica lui Ioniță Sandu Sturdza-Elena («bogată, dar mai strângătoare»!) – împărățea la Adjud, unde clădise un conac cât un palat de rege. I-a rămas porecla «Cocoșul», fiindcă, vreme îndelungată, crezuse că îi cântă un pintenat în pântece. Pentru a-l lecui de ideea fixă, medicii «i-au spus, ascultându-i stomahul, că simt unde este cocoșul, că dau de capul și de picioarele lui. Apoi, cu consimțământul său, l-au adormit și i-au însemnat pielea cu bisturiul. Iar când s-a trezit din narcoză, i-au prezentat un cocoș vioi», chipurile abia extras din măruntaie. Cât va fi fost adevăr în anecdotă, nu știm. Mai curând se cunoaște că, în Adunarea ad-hoc a Moldovei, în octombrie 1857, prevestea Unirii «un viitor eventual și incert». Poate și din acest motiv, caimacamul Nicolae Vogoride îl preferă pentru postul de ministru de interne; opoziția fățișă la adresa «revoluționarilor unioniști» îl va lega și mai puternic de acesta, până la a-și promite sprijin politic necondiționat în eventualitatea altor alegeri. Istoria însă nu le-a dat dreptate.Între oamenii de încredere ai lui Mihai Sturdza figura și un al doilea Lupu Balș, fiul vornicului Teodor și nepotul lui Lupu – boierul prolific de la finele secolului XVIII. Vornic al țării de Jos, ajunge să împartă dreptatea, ca logofăt, la 1835, iar la 1840 se suie în scaunul ministrului Trebilor din Lăuntru. Pare să fi fost în realitate «un bărbat răutăcios, șiret, neliniștit, care nu se gândea decât la mijloacele de a-i domina pe alții… care folosea resursele spiritului său pentru a submina influența sau considerația celor care îl umbreau… Era totodată un partener rău în afaceri, abil – lucru nu prea obișnuit». Membru marcant al camarilei din preajma lui Mihai Sturdza, alături de Nicolae Canta, frații Asachi – Gheorghe și Petrache – dobândise nume de «prim-intrigant al Moldovei». «Abia ieșit din altarul unde jurase credință regimului regulamentar» – notează un diplomat francez – «se și gândește la mijloacele distrugerii sale». Pentru posteritate a rămas eticheta ce i-au pus-o comperii din Adunarea Obștească a țării: «executant presupus al poruncitor Prințului». A cerut insistent, chiar din prima zi a domniei lui Sturdza, ca, drept răsplată a fidelității sale față de familia noului domn, să i se acorde monopolul exportului de cereale. Dacă i s-ar fi permis, ar fi izbutit în scurt timp să cumpere Moldova toată. Corupt și lacom, i-a uimit până și pe ruși cu setea lui de putere. Când Sturdza, luând aminte la foamea sa de bani, i-a stăvilit poftele, Lupu Balș s-a transformat în cel mai înverșunat dușman al domniei. Inteligent în versatilitatea sa extraordinară, a revenit lângă Prinț la ceasurile grele ale primelor fronde de la finele deceniului cinci, ca să-i fie apoi alături până la final.Mână în mână cu Lupu Balș, Nicolae Canta făcea figură de «om tarat», nesățios și corupt până în măduva oaselor, perfid și ingrat, cu o carieră clădită pe delapidări. Un consul rus, fascinat de rapacitatea acestui ins care servise fără scrupul pe toțicandidații la domnia Moldovei, în speranța că va primi un loc bun la ospățul victoriei, se întreba retoric: «Comportarea actuală a D-lui Canta nu este oare de natură să ne ofere trista concluzie că oamenii nu se schimbă decât extrem de rar?» Nepot preferat al mitropolitului Veniamin Costachi, păstor de trei ori înțelept al Moldovei și om de înaltă cultură, îl manevra pe marele ierarh transformându-l în «unealta oarbă a pretențiilor sale nemăsurate». Furând din fondurile Mitropoliei sub privirile îngăduitoare și… iubitoare ale clericului, Canta scandalizase întreaga boierime. Tot lui i se datorează și ruptura survenită între Prinț și Mitropolit, ultimul dintre ei fiind silit, din cauza evidenței defavorabile, să abandoneze înalta demnitate și să se retragă la mănăstire, lăsând locul altui prelat, mai obedient față de domn, însă neînrudit cu Nicolae Canta. Aidoma lui Lupu Balș, și Canta trântea ușa în urmă-i, ultând de binefăcătorul său, când se supăra. și tot aidoma lui Balș revenea supus la grația princiară când se simțea de folos lui Mihai Sturdza.Cine îl mai spijină pe domn? în nici un caz Costache Conachi, poetul de circumstanță al saloanelor din deceniul trei al veacului trecut. Cumpătat, într-adevăr, cu mult bun-simț, muncitor și pozând în om cinstit rătăcit printre lupi, foarte aplecat spre a desfac firul în patru, gata să descifreze, în orice zvon, vestea bună a numirii sale pe tronul Moldovei (a fost unul dinte competitorii acerbi de la 1834, alături de Mihai Sturdza), seniorul de la țigănești domină Adunarea Obștească și suportă toanele domnului cu îndrăzneală. știe că fata lui, Catinca, e dată după fiul caimacamului de la 1821, ștefan Vogoride, adică după Nicolae, viitor caimacam și adversar răzbătător al Unirii Principatelor. Aceasta în întărește poziția și, numărându-se printre cei mai bogați boieri ai țării, îl transformă într-un veritabil punct de raliere al nemulțumiților. Patriot, a închipuit nenumărate planuri de unire înainte ca ea să devină ideea fixă a unei întregi generații politice. Fire repezită, violentă, de nerecunoscut la ceasul când i se dezlănțuie capriciile, a căpătat și nume rău de om zgârcit, plimbând prin Iași aceeași giubea răspeticită, cocoțată pe arcurile aceleiași trăsuri ruginite și murdare dintotdeauna. S-a înțeles mai bine cu Gheorghe Rosetti-Roznovanu, din familia care i-a dat pe Iordache și pe fiul său, vistiernicul Neculai, «lei ai Iașului» și ctitori de palat în centrul capitalei moldave.Bonom și iubitor al propriilor tabieturi, marele vornic Gheorghe Ghica, și-a ascuns politica sub aerul unei perfecte inocențe: «a acționat mereu în întuneric și în așa fel încât să se poată în orice caz retrage din joc fără să se compromită». Foarte cinstit, a cules de pe urma principialității sale doar necazuri, care de care mai mari. Spre deosebire de ruda sa apropiată, marele vistier Dimitrie Ghica, era ca un monah din deșerturile Sinaiului. Ultimul își purta prin Iași patima după dragoste, stârnind curiozitatea politicoasă și înțelegătoare a consulilor, dar și hazul fameilor. Leneș, dar darnic… cu banii împrumutați, nu făcea decât politica puterii, fericindu-se cu averea soției, prăpădită la masa de joc sau în amorurile vârstei întârziate.în urma oamenilor lui Vodă au mai rămas astăzi, în afara mormintelor, doar bisericile epitropiate de ei și casele ridicate în cele mai pitorești unghere ale Iașilor. Istoria nu a fost prea darnică, însă le-a creat o posteritate de anecdotă, care se cuvine gustată cu un zâmbet discret strecurat în colțul buzelor.IntelectualulIntelectualul nu există ca atare în prima jumătate a veacului trecut. Mai bine spus, nu este recunoscut între contemporani ca înzestrat cu personalitate socială proprie. Moldovenii recunosc mai curând inginerul, medicul, profesorul – specii ale preocupărilor intelectuale – decât intelectualul, gen cuprinzător al valorilor culturale din epocă. Termenii construiesc o istorie care confirmă observația noastră: «autorul» apare, în limbă, înaintea «scriitorului», care desemna, chiar și în anii Regulamentului, pe «cel care scrie», copistul de birou. în înțelesul său modern, de «autor de opere literare», scriitorul este folosit abia pe la 1820, încă cel care îl va pune în circulație cu sensul actual va fi Ion Heliade-Rădulescu. Literatul, omul de litere, literatorul intră în lexicul comun prin deceniul patru, după apariția primelor gazete, semnalizând desprinderea târzie a unei categorii profesionale deosebite. Asachi, la 1839, pomenea, în Albina românească, de «portretul și însușirile omului literat», el înțelegând prin aceasta, în cel mai clar spirit iluminist, insul ce dovedește înclinații cărturărești sau culturale de orice fel și care, cultivându-se pe sine, participă și la sporirea cunoștințelor altora. Dacă am raporta asemenea preocupări elevate la proveniența socială a fiecăruiintelectual (cuvântul a ajuns la noi prin filieră italiană: intelectualita), am constata că aparțin, cu toții, fără excepții notabile, unor familii cu rang recunoscut între boierii Moldovei. Costache Conachi, Nicolae Hrisoverghi, Alexandru Beldiman, Kogălniceanu, Alecsandri și mulți, mulți alții – domnul însuși – exemplifică această concluzie. Iar cei care au schimbat statutul minor pentru o poziție de frunte, grație propriilor aptitudini intelectuale, au fost recompensați deplin de către domnii regulamentari. Intelectualitatea noastră, în pragul modernității, are sânge albastru sau măcar aspiră la o asemenea calitate.Unii își câștigă faima vindecând bolnavii, hotărnicind moșii sau discutând textele de lege. Majoritatea, însă, se regăsește între profesori, singurii care întrețin cu muzele o prietenie strânsă. Cum anume, ne arată Gheorghe Asachi…Ascultați:1. «Ziua mult cea strălucită în Moldov-a luminat,/ Bronzuri sfinte și mii tunuri cătră ceri au răsunat!/ Mihail, ce ni-i Părinte, împreună cu noi giură/ De-a păzi pe totdeauna a credinții legătură./ Sub umbrirea a doi Luceferi, Unsul Domnului, dorit,/ Pe-a patriei tron s-așază în putere și mărire,/ Cungiurat de-a sa lucoare și respectul umilit,/ Dar mai mare slava-i este a norodului iubire!» (Ziua de 26 avgust 1834)2. «Doamne, apără pământul/ A românului popor/ și întinde haru-ți sântul/ Pre Grigori Domnitor!// […] Direptatea cu lumină,/ Frica cătră Dumnezeu,/ Cu unirea cea deplină/ Cungiure pe tronul său!…» (Imnul moldoromânilor pentru 25 ianuarie 1856, ziua onomastică a Prea înălțatului Domn Grigorie A. Ghica Voievod)3. «O românilor a Daciii, azi s-adaoge un nou an/ La viața ce vi dede împeratorul Traian;/ Antecesori, străbunii a plinit a lor chemare,/ Martori a fost Mihai Bravul, ștefan eroul cel Mare!// Vouă lucru sublim încă a plini vi a rămas,/ Când p-o mare turburată naintează al patriei vas;/ întruniți toată puterea spre a lupta în cea grea cale,/ Să conduceți teafăr vasul la portul menirei sale!…» (Anul Nou 1866. La români)Autorul lor este Gheorghe Asachi, iar prilejurile compunerii sunt aceleași: schimbarea domnilor – o nouă încoronare, o nouă odă. Nu a fost principe în secolul trecut de pe urma căruia să nu fi profitat Asachi. Prin intervenția tatălui său, Leon – înalt ierarh al Moldovei: ieroarhimandrit al Mitropoliei ieșene – Scarlat Calimah, la 1814, îl alege ca profesor de matematici și geodezie la celebra școală de inginerie hotarnică din Iași. Evident, cu înaltă protecție, nu conta lipsa atestatelor universitare și a dovezilor clare de competență științifică ori didactică. Favorurilor princiare le răspunde alcătuind o stemă a țării, cu rost de mare sigiliu, așa cum văzuse prin Europa călătoriilor sale de tinerețe. La fel procedează cu Mihai Suțu, care-i oferă, la 1820, postul însemnat de referendar al școlilor din cuprinsul principatului, un fel de ministeriat al acelor vremuri, și-i umple buzunarul cu paralele unor investiții fantomatice. Fuge înspăimântat de zavera lui 1821, dar revine dispus să se împace cu noile vremuri, oricât ar fi ele de vitrege. Pe drum finisează oda închinată lui Ioniță Sandu Sturdza (La moldoveni, la restatornicirea domniilor pământene), ce-l va trimite, pentru cinci ani (1822–1827), peste hotar, la Viena, ca agent diplomatic. După îndelunga absență, prințul îl boierește și-i oferă același confortabil și bine plătit post de referendar, fără să-i ceară altceva decât loialitate și idei. Aceasta și primește Ioniță Sturdza până la intrarea rușilor în Moldova, la 1828, când Asachi, laolaltă cu clientela Curții, îl părăsește repede, lepădându-se, printr-un act public de penitență, de relațiile sale cu patronul detronat. Este primul care bate la ușa generalului Minciaki, reprezentant plenipotențiar al Rusiei la Iași, ca să i se prezinte drept singurul moldovean cult și apt să împlinească exemplar orice îndatorire publică. Concepe iarăși steme – semne ale puterii și, prin natura lor, rezumate grafice ale sentimentelor nutrite de Asachi față de Ocârmuire – se ocupă servil de genealogiile principalilor candidați la tron, își scoate ziarul (Albina Românească) și-l umple cu laudele adresate preaputernicilor zilei. Decorația imperială primită în 1830 ca răsplată a nemărginitului său devotament o va purta la gât treizeci de ani de acum înainte. El propune și proiectează sărbătorile apoteotice ale suirii pe tron a lui Mihai Sturdza, în 1834; este primul care sărută poala caftanului domnesc, primul care i se va adresa cu pater patriae, primul care-l va compara cu Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Mihai Viteazul. Pe Ioniță Sturdza îl acoperă de ocări la dezvoluirea stării sale financiare precare. Mihai Sturdza îl copleșește cu onoruri și bani, îl unge șef al arhivelor, îi acord㠖 transformând un aghiotant la fel de credincios, Mihail Kogălniceanu, într-un dușman – monopolul hârtiei și al tiparului în Moldova, iar Asachi, în replică, va scrie ode după ode cu prozodie neregulamentară, legându-și definitiv numele de cel al primului domn regulamentar. La 1848 se gândește să fugă, căci era riscant să iasă pe stradă câtă vreme îl știa lumea prea bine. Renunță, se sihăstrește în somptuoasa casă din dealul Copoului, primește cu umilință prefăcută o pensie din partea lui Grigorie Ghica, căruia, faute de mieux, îi dedică tot o odă. A sperat în renașterea puterii sale de influență, deși era amestecat, cu voia sa și rugăminți, în aproape orice întreprindere culturală mai importantă. S-a visat cenzor; vremurile l-au hotărât într-o astfel de comisie la 1856. Alege partida perdantă și comite encomioane doar la adresa antiunioniștilor: este omul de casă al caimacamului Toderiță Balș – «un homme stupide et pervers», după zisa unui contemporan cu rang diplomatic – și apoi al lui Nicolae Vogoride, care-l îndeamnă să se aleagă deputat de Iași în alegerile falsificate de la 1857. Nu se abține și-i trimite, după câțiva ani de rușine scrâșnită, lui Cuza o odă dedicată Adunării Elective a Principatelor: Pentru prosperitatea Patriei Române. Fără rezultat! Lovitura de stat din februarie 1866 trebuie să-i fi sunat foarte dulce în auz, iar venirea lui Carol – care merita și el o od㠖 îl face fericit. Carol, însă, nu auzise niciodată de Asachi și, în plus, nu avea nervul compoziției clasice. Atunci se decide să participe, agitând bastonul, la simulacrul de revoluție din Iașii lui aprilie 1866, cerând separarea Principatelor și un post de ministru.Astfel a navigat «poetul național» (expresia îi aparține!) pe apele politice, când tulburi și învolburate, când liniștite ale veacului trecut. Loial mai întâi cu sine, a schimbat barca pe cale să se scufunde cu alta nouă ori de câte ori instinctul lui sigur, de curtean, îl îndemna la salvare, cu prețul – poate dureros la începuturile carierei publice – al abandonului moral. Istoricii i-au reținut faptele bune și mai puțin inconstanța sentimentelor. Nu a avut preferință înaintea propriei persoane, de care s-a îngrijit tenace sfidând contemporanii cu grosimea obrazului său. în al doisprezecelea ceas, așteptându-și moartea, a cerut apropiaților să-i strângă odele într-un volum, al cărui titlu să fie: Ode închinate Dinastiei.Intelectuali trebuie socotiți și toți cei care-și câștigau existența dând ore particulare odraslelor boierești. O mare parte dintre ei se împământeniseră de foarte scurtă vreme, după ce se convinseseră că șederea le va fi pe deplin recompensată. Mulți au și rămas în țară, păstrând față de locul natal doar nostalgii înecate în lacrimi, altoite pe eternul regret de a nu fi părăsit Moldova la timp. Jules Bolomey, dascăl în casa logofătului Alecu Balș, a rămas la Iași până la adâncă bătrânețe, ca să plece, chiar înainte de trecerea lui în cealaltă lume, în America. Fratele său, însă, a murit aici. Unul dintre preferații lui Mihai Vodă Sturdza, profesorul Malgouverné – căruia domnul îi dăduse sarcina de a transforma Academia Mihăileană într-o adevărată universitate de tip occidental, unde limba de predare să nu fie decât franceza – s-a sfârșit tot în capitala principatului.Pentru o casă mai avută, prezența profesorului străin – mai mult francez decât german și doar rareori englez – constituia un bun argument pentru a marca rangul și pretențiile familiei. A avea cunoștință de culturile însemnate ale Apusului adăuga distincție la calitatea socială dobândită prin naștere. în plus, efectul monden al învățăturilor mediate de profesorul particular era cu totul deosebit. Nu de puține ori, ca să câștige un plus de atenție din partea contemporanilor, boierii noștri pozau în intelectuali integral dedicați Occidentului. Iată un prilej potrivit ca să revenim în anecdotă, apelând la un exemplu revelator și pentru interesul față de sugestiile culturale moderne, și față de statutul social incert al intelectualului.În deceniul al cincilea al veacului trecut, în Iași se stabilește o misiune a Bisericii protestante de Scoția, cu gândul clar de a încerca, printre evrei ca și printre creștinii ortodocși, convertirea la anglicanism. Misiunea era condusă de reverendul Daniel Edward, a cărui soție, Catherine, a descris, cu exactitate și har, peisajul confesional din Iașii jumătății de secol XIX. Calitățile personale și influența soțului au lansat-o pe Catherine în lumea bună a Iașilor. La trei luni de la stabilirea în capitală, profesorul de franceză al copiilor familiei Lățescu Palade – dintre cele mai importante ale principatului – a întrebat-o dacă nu ar prefera să predea engleza cucoanei Ana, soția maiorului Teodor Palade și fiica hatmanului Toderaș Balș, personaj celebru al protipendadei regulamentare. încântată de invitație, Catherine acceptă să o întâlnească de patru ori pe săptămână. Anica știa deja să citească și să scrie aproape fără greșeală la dictare. Obișnuită cu textele biblice, cu Shakespeare și cu Paradisul pierdut al lui Milton, părea destul de familiarizată și cu întreaga cultură anglo-saxonă. Despre frumoasa și bogata Anica Palade – «leoaica Ieșului» – pomenește și Radu Rosetti în Amintiri. Ea devenise «anglomană» – scrie cu un picur de venin istoricul nostru – chipurile grație influenței exercitate de guvernanta engleză a unei surori mai mici. Adevărat este că, printre vorbitoarele de franceză și de greacă, Anica era o rara avis: glăsuia numai englezește, drept pentru care – ca marcă definitivă a distincției sale nobiliare – s-a hotărât să se comporte, în public și în particular, pe stradă sau acasă, numai după fasonul insular. Nu doar prin cuvânt, ci prin gesturi: până și grajdul trebuia să fie organizat englezește. și-a comandat din Anglia trăsură și hamuri, ca, pe capră, să așeze surugii ei țigani îmbrăcați în livrelele Londrei. «Apoi, nemulțămită cu atâta, a pus pe missa care o englezise să-i învețe și câteva expresiuni engleze, uzitate atunci în Regatul Unit, între doi surugii în cursul mersului, precum și acele mai de trebuință între stăpân și surugii, ca: oprește, pornește, la dreapta, la stânga, mai încet, ie sama etc. țiganii, probabil cu ajutorul câtorva lovituride bici, le vor fi învățat și nu puțin mândră era cucoana Anica când ieșea la Copou s-audă pe surugii strigându-le englezește să oprească, să pornească, să ieie sama etc. și să li deie și ea poronci tot în englezește. Dar țiganii uneori uitau să vorbească englezește și o dădeau iar pe moldovenește. Atunci cucoana Anica se înfuria și, sculându-se în picioare în trăsură, striga surugilor: Vorbește englezește, cioară!» Aprigă femeie… însă tocmai afinitatea ei pentru engleză o califica, în ochii protipendadei, ca reprezentantă a intelectualității autohtone, «o pildă de intelectualitá».Să nu ne mire faptul că sunt femei, într-o societate patriarhală, care trec drept învățate și sunt respectate ca atare. Mai curând decât în școlile de stat, numele lor se leagă de învățământul particular, de pensioanele și institutele de fete înființate și administrate cu pricepere. Ca toți străinii de vază, cu instrucție aleasă, au fost bine primiți și, în consecință, s-au adaptat destul de repede la mediul local. Aceasta nu înseamnă că mimetismul țâfnos al unora nu primea cuvenita pedeapsă. O verișoară a lui Alphonse Karr, intimă a familiilor Dimaki și Docan, cărora le educase copiii, a venit în Moldova pe la 1842 și a murit tot la Iași, în 1893. «După cincizeci de ani de viață în țară» – își amintește un om al acelor vremuri – «vorbea o românească din cele mai păsărești, căci elevele sale o făceau în-adins să pronunțe în chip pocit cuvintele românești ce la învăța de la ele».Și fiindcă am ajuns la școlile destinate educației feminine, să menționăm faptul că primul institut sprijinit financiar de stat se înființează în urma prevederilor Regulamentului Organic, la 1834. Elevele aparțineau familiilor de extracție socială mai joasă și cu stare financiară precară, incapabile să întrețină meditatori particulari. Fondarea școlii de fete constituie un progres notabil în ordinea conturării unei pături intelectuale care să cuprindă ambele sexe. Profesorii provin fie de la Academia Mihăileană, fie de la pensioane, într-un sistem ce l-am numit astăzi «plata cu ora». Patru ani de cultură generală și dexterități casnice furnizau, la absolvire, o diplomă cu valoare, totuși, incertă.Interesant este un alt detaliu istoric, ce se leagă și de evoluția învățământului în Moldova, și de capacitatea asimilatorie a societății autohtone: directorul școlii de fete era un profesor numit Samoil Botezatu. Născut la începutul secolului XIX în Bucovina austriacă, pesemne la Suceava, era fiul unui dascăl local cu oarecare preocupări culturale, dar și cu angajamente funcționărești. La o vârstă fragedă, motivând persecuția religioasă din partea corpului didactic eminamente catolic al Universității cernăuțene, trece granița și se stabilește la Iași. Până să capete renume, va preda, tot în familii boierești, limba germană, cunoscută la perfecție. Demn de reținut este că, deși germana avea răspândire în mediul cultural regulamentar, numărul românilor care o predau era insignificant. Botezatu intră curând în cercul apropiaților lui Asachi, care deținea și rolul – important – de salon literar și artistic în capitala principatului. în cele din urmă, după ce bunăvoința sa fusese îndestul confirmată, iar interesul cultural dovedit prin bunele recomandări ale fețelor sus-puse, i se propun traduceri, i se oferă posturi în administrație. Foarte curând, la începutul deceniului patru, Asachi îl selectează în rândurile galeriei profesorale de la Academia Mihăileană, unde va fi predat germana alături de un vorbitor nativ al limbii, E. Tollhausen. De fapt, nici nu se va fi simțit străin acolo, câtă vreme îi erau colegi intelectuali cu rădăcini europene sau tineri cu temeinice studii în străinătate și comportament cultural cosmopolit: Christian Flechtenmacher – mare jurist – preda Dreptul Roman, Grigorie Therapianos – traducător de poeme anacreontice, el însuși poet – sau N. Porphirogenitos predau elina lui Homer și a lui Tucidide, de franceză se ocupau fie Etienne Monton, fie Ch. Malgouverné, fie Ch. Tissot, de literatura franceză L. Répey, de rusă Vasile Peltechi – pe care-l tentase diplomația în anii premergători Regulamentului. De cunoștințele muzicale răspundea un ceh, Paulicec, de latină N. Drăghinici – educat la Roma – sau N. Cuculli ș.a.m.d. Pe toți aceștia și pe alții aidoma lor – fiindcă Academia Mihăileană își reîmprospăta permanent corpul profesoral – îi uneau nu doar proiectele culturale comune, angajate de Gh. Asachi (lexicoane ale limbii române, traduceri), ci și relația ocult㠖 firească într-un mediu atât de eteroclit – stabilită între ei: toți cunosc și activează în cadrul masoneriei. De altfel, activitatea politic㠖 discretă și eficient㠖 se adaugă invariabil statutului intelectual.Absența definiției sociale a intelectualității trebuie pusă și pe seama unui dezavantaj de ordin biografic: boierii cu preocupări culturale nu-și confirmau știința prin vreo diplomă universitară. învățătura era relativ precară, iar școala făcută pe apucate, fără vreun program, nemotivată de îndeplinirea vreunui plan personal. Diploma universitară nu oferea nici o șansă de inserție socială, nu construia o etichetă simbolică. Altfel spus, studiul academic nu avea urmări. Asachi, umblat prin Italia și prin Austria, frecventase, în limita posibilităților, cursurile unor institute celebre, fără ca strădaniile sale să fie confirmate de un act oficial. La revenirea în țară, însă, putea lesne trece de învățat înaintea contemporanilor, de specialist în domenii importante, considerate, până atunci, ca apanaj exclusiv al ne-românilor. Implicit, ambițioasele sale proiecte educative, care aveau ca scop edificarea unui sistem național de învățământ, au fost imediat receptate cu simpatie și încurajate de domnie. Astfel se explică de ce, la 1818–1819, capătă fondurile necesare înființării unei școli de ingineri hotarnici.O dată cu Regulamentul Organic, al cărui conținut favoriza construirea sistemului național de educație, planurile lui Asachi revin în atenția domniei. Mihai Vodă Sturdza, unul dintre cei mai cultivați oameni ai generației sale, poliglot și vizitator asiduu al culturii occidentale, fusese ani la rând epitrop al școalelor publice și înțelegea perfec însemnătatea constituirii unei intelectualități autohtone. Legătura privilegiată cu Asachi – «omul său» – a condus la conjugarea strategiilor educative. Asachi a primit mână liberă pentru a transforma în realitate schița sumară a unui sistem național de învățământ. Pentru a duce sarcina la bun sfârșit, s-a servit de profesioniștii ne-moldoveni școliți în țările de origine: de inginerii Anton de Baiardi, Singurov, Mihalic de Hodocin, de juriștii Damaschin Bojincă și Christian Flechtenmacher etc. Alături de aceștia și de alții aidoma lor, putea fi pregătită «viitorimea învățată a Prințipatului». Același fenomen îi cuprinde și pe medicii și farmaciștii importanți ai Moldovei. De la personalități majore precum Ludwig Russ, de Czihak, Meyer, Bendela, Viola, Lochmann până la mărunții felceri cu o sumară dexteritate profesională se clădește școala locală de medicină și științe naturale, a cărei expresie instituțională și efect social pot fi urmărite în istoria Societății de Medici și Naturaliști – în fapt, prima noastră academie modernă.Accentul pus, în orarele Academiei Mihăilene și ale școlilor locale, pe cunoștințele lingvistice le va ușura bursierilor – susținuți financiar de stat – să se descurce în Apus,să se integreze, cu maxim profit intelectual, în medii culturale diverse. în aproape fiecare an, din 1835 până la 1848, vor părăsi Moldova, având destinația Viena, Lemberg, Cernăuți, München, Paris, Pesta, tinerii pregătiți la Iași sau în orașele importante ale principatului. Predomină atracția pentru educația de limbă germană pentru că, pe de-o parte, institutele superioare germane ofereau cea mai serioasă instrucție tehnic㠖 subliniind necesitatea practică resimțită acut într-o Moldovă a cărei economie se reașezase pe fundamente noi, moderne – iar, pe de altă parte, influența germană ar fi temperat entuziasmele frondiste ale tineretului. Pontifii educației regulamentare știau, ca și Kogălniceanu, că germana îndeamnă la temperanță și înțelepțește: «în Germania totul este mai liniștit, educația este mai profundă, moravurile sunt inocente și obiceiurile patriarhale» – scria marele nostru om de litere. Așa gândea și Costache Conachi – «germana este cea mai folositoare limbă de pe Pământ» – și Alecsandri, ale cărui spuse sunt revelatoare pentru orientările culturale, intelectuale majore în epoca regulamentară: «Tinerii educați în franceză și în germană alcătuiesc două partide rivale, fiecare încercând, prin dezvoltarea societății, să promoveze principiile sociale și politice ale țărilor în care s-au instruit.» La Paris se pleacă fără sprijin oficial, ci mai mult pe banii părinților. Unii se întorc la fel de neștiutori, alții, dimpotrivă, gata să pună umărul la emanciparea Moldovei. Toți, însă, revin încărcați de datorii din metropola tuturor ispitelor. Cei puțini cărora le surâde cariera militară se duc lal St. Petersburg, la școlile de cadeți. în mare, generațiile educate în prima jumătate a veacului trecut cunosc cel puțin o limbă străină: funcționarii poligloți nu constituiau o raritate nici măcar la 1860, când numărul vorbitorilor de română (numai de română) era covârșitor.Se citește mult în anii primei jumătăți de secol XIX, dar în limbi străine îndeosebi. Mărturie stau bibliotecile bogate din casele avute ale Moldovei. Parte dintre ele se transmit din generație în generație, lucru obișnuit în familiile Sturdza, Balș, Rosetti-Roznovanu, unde regimul de proprietate al cărților figurează până și în testamente. Casandra Ghica, Smaranda Sturdza, Maria Hermeziu (fiica vitregă a lui Mihail Kogălniceanu) – soții de boieri mari – au propriile biblioteci. Manolache Codrescu deține, spun documentele de arhivă, peste 2 000 de tomuri, iar Vasile Adamachi peste 6 000. Vânzarea cărților se face însă prin căutare de prenumeranți, prin apeluri patetice, prin înscrieri. în patruzeci de ani, aproape 7 000 de cititori moldoveni solicită peste 12 000 de volume, iar, pe măsură ce alfabetizarea «se democratizează», crește și cererea de carte a categoriilor mijlocii. Cărțile de beletristic㠖 literatură, poezie, dramaturgie – sporesc cu 400ă la finele deceniului patru în listele de subscripție ale amatorilor de cultură. Detaliul aritmetic spune destule despre gradul crescând de interes cultural al «lumii bune». Ziarele – L’Independence Belge, Le Journal des Débats, Le Constitutionnel, Frankfurter Zeitung, Augsburger Allgemeine Zeitung, Vossische Zeitung – vin regulat la abonații cu dare de mână. Albina lui Asachi, Buletinul – Foaie sătească, însă, intră în toate casele unde se citește. Cam tot atunci, vânzarea de hârtie – prin monopolul lui Asachi – ajunge să depășească de șase ori nivelul anilor de început ai veacului. Se scrie, deci, mult, în proporție cu apetența pentru lectură.Astfel se și cuvine să ni-l închipuim pe intelectualul domniei lui Mihai Vodă Sturdza: aplecat asupra cuvântului scris, cu pana între degete și hârtia pregătită pentru a-i culege roadele minții.

Share This Post