Mihai Șora, Mihailo Djuric, Gianni Vattimo, Ion Ianoși
Îmi vine nespus de greu sã iau cuvântul astãzi, în fața dumneavoastrã, cu atât mai mult cu cât bãnuiesc cã așteptați de la mine lucruri inedite despre gândirea lui Nietzsche și despre semnificația ei astãzi pentru o omenire ajunsã la rãscruce și fiind pusã în situația de a cântãri cu teamã și cutremur opțiunile istorice precum și posibilele consecințe de foarte lungã duratã și uneori ireversibile ale acestor opțiuni. Tema e prea gravã pentru a fi eludatã într-o aborbare nepotrivitã din partea cuiva care nu e istoric al filosofiei și nici titlul de filosof nu și-l revendicã, deși îl poartã uneori, însã doar pentru cã alții i-l acordã.
Lecturile mele nietzscheene, atâtea câte au fost, dateazã din vremea aproape uitatã a anilor 30-40, ani ai tinereții mele studioase. Și nici atunci nu am fost un fan al luãrii în rãspãr a tuturor valorilor modernitãții europene, așa cum acestã rãsturnare axiologicã, acest Umsturz aller Werten a fost practicat de viziunea nietzscheanã a începuturilor spiritualitãții din care cu toții ne tragem, așa cum apar ele în scrierile lui din tinerețe Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik (Nașterea tragediei din spiritul muzicii) și Die Philosophie im tragischen Zeitalter der Griechen (Filosofia în epoca tragicã a grecilor). Trebuie sã spun cã, în anii aceia, traducerile în limba românã ale scrierilor majore ale acestui gânditor în lipsa cãruia lumea în care ne e dat sã trãim azi pur și simplu nu poate fi înțeleasã în temeiurile ei, sau în lipsa ei de temeiuri nu prea existau. Și nici traducãtori pe mãsurã. Circula, într-adevãr, în formatul mic al Bibliotecii pentru Toți, dar într-o altã colecție popularã, denumitã «Cãminul», o versiune româneascã realizatã de Eugen Relgis a faimosului op nietzschean Also sprach Zarathustra, redat prin Așa
grãit-a Zarathustra. În afarã de acesta nu-mi mai amintesc de alt titlu al autorului, de la dispariția cãruia s-a scurs un veac. Faptul cã traducerile în limba românã ale textelor nietzscheene nu prea existau pânã la sfârșitul perioadei interbelice se datora, desigur, lipsei unei politici culturale coerente în materie de traduceri, în general, și de traduceri filosofice, îndeosebi; dar faptul era în parte și de înțeles, dacã ne gândim la poliglosia intelectualitãții acelei vremi. În perioada ulterioarã celui de-al doilea rãzboi mondial, în care politica de închidere a regimului de atunci a avut drept urmare o restrângere drasticã a predãrii limbilor strãine în școlile românești, se impunea, vrând-nevrând, o compensare a acestei închideri lingvistice prin elaborarea, cât de cât, a unei politici a traducerilor. Se înțelege cã, din punct de vedere al oficialilor care urmau sã aprobe propunerile de traduceri ale editorilor, orice propunere de versiune româneascã a unui text de Nietzsche era dacã totuși s-ar fi produs sortitã unui refuz fãrã apel. Tot așa cum muzica lui Wagner nu putea fi programatã de nici o orchestrã simfonicã. În calitatea mea de editor sub apãsãtorul regim comunist, calitate pe care nu doar o revendic, dar cu realizãrile cãreia mã și mândresc, am imaginat o strategie oblicã, de naturã sã strecoare un autor considerat ilicit sub o etichetã cât se poate de onorabilã. Era vorba de felul în care Antichitatea clasicã, dispãrutã și uitatã cvasicomplet în iureșul marilor migrații care au cotropit continentul european, a tot fost redescoperitã, receptatã și valorizatã periodic, începând cu Renașterea carolingianã. Eu am ales douã momente ale receptãrii Antichitãții în istoria modernã a Europei: secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, și doi autori: Winckelmann și Nietzsche. Din Winckelmann, partea referitoare la arta greceascã din Geschichte der Kunst des Altertums (Istoria artei Antichitãții), apãrutã la Dresda în 1764. Din Nietzsche Die Geburt der Tragödie aus dem Geist der Musik (Nașterea tragediei din spiritul muzicii), apãrutã un secol mai târziu. Un diptic, așadar, conținând un panou luminos panoul Winckelmann (solidar cu o lume bine structuratã, care încã nu fãcuse cunoștințã cu modernitatea adevãratã, adusã în lume de iureșul Revoluției Franceze și prãvãlitã apoi asupra Europei de trupele lui Napoleon) și un panou întunecat panoul Nietzsche, plin de umbre și de fiori, solidar cu secolul al XIX-lea, care nu doar l-a precedat, ci l-a și nãscut și moșit pe al nostru, vãrsându-și în el întregul potențial de tensiuni și lãsându-ne moștenire noianul de probleme cãrora avem a le face fațã de acum înainte. Așa a putut apãrea un text de primã importanțã al lui Nietzsche în România sub regimul comunist; evident, cu ajutorul unui traducãtor competent pe care l-am gãsit în persoana profesorului Victor Ernest Mașek.