În viziunea lui Kierkegaard, decalajul, contratimpul, sentimentul acut al nepotrivirii noastre cu ceilalţi, singurătatea ca formă de exil sunt suferinţe salutare pe drumul spiritualizării. Durerea nevăzutei răni deschise, de care ne plângem de la început până la moarte, spune el, e benefică, deoarece ne păstrează legaţi de Divinitate. Filozoful consideră că cei bolnavi de dorul celest sunt oamenii sănătoşi, iar pe cei instalaţi comod în lume, închişi, opaci şi surzi la chemarea Înaltului, îi vede ca pe adevăraţii bolnavi. Pornind de la sugestia lui Kierkegaard privind „boala“ ca stare metafizică, voi propune, cu câteva ilustrări din experienţa proprie, imaginea suferinţei ca traseu iniţiatic. […]
