21 NOIEMBRIE 1916
Bubuitul tunului a început de azi noapte. Oraşul pare gol. Numai pe străzile de la periferie, trec pâlcuri, pâlcuri, soldaţi obosiţi, îngheţaţi în retragere. Aş vrea să mă opresc, să-i întreb ca ceilalţi trecători, pe şoptite „de unde vin? unde merg?“ şi nu îndrăznesc. Mă tem să nu aflu de apropierea vrăjmaşului. Iminenta ocupaţie a Bucureştilor, care la început mi se părea un vis urât, devine din zi în zi o tristă realitate.
Trupele germano-turco-bulgare, după ce au încercat zadarnic să spargă frontul prin toate trecătorile, înaintează acum prin trei părţi deodată: din Oltenia, de la Dunăre şi din Carpaţii Argeşeni — ca o invaziune. Armata noastră, copleşită de trupele lor superioare în număr, în maşinării şi prin experienţa dobândită [timp de] doi ani de la începutul războiului, le-a ţinut totuşi piept trei luni; guvernul a cerut zadarnic ajutorul făgăduit de aliaţi prin ofensiva generală: sprijinul lui Sarrail6 şi cei 250 000 ruşi. Armata se vede azi constrânsă să se retragă spre linia Nămoloasa-Focşani, pe care, la urma urmelor, se pare că Rusia s-a hotărât s-o apere.
În câteva zile ne-am despărţit rând pe rând de ai noştri, despărţire cu atât mai dureroasă, cu cât simţeam apropiindu-se dezastrul. Nici o lacrimă nu s-a vărsat în clipele acelea, nici din partea celor ce plecau în pribegie, nici din partea celor ce rămâneau, pradă vrăjmaşului. Individul nu mai există în asemenea împrejurări. La pierderile sufleteşti, nu te mai gândeşti la cele materiale. S-au contopit toate într-o singură colectivitate: Armata. Ea reprezintă tot — cel puţin în ochii mei — şi ţară şi rude şi prieteni. Viziunea ei fugărită zi şi noapte — îmi sângera inima.
Azi noapte am fost trezită din somn de răcnete şi vaiete, când mai apropiate, când mai depărtate şi după câteva momente de nedumerire, mi-am dat seama că erau răcnetele sergenţilor şi vaietele mulţimii, luptând la brutăria din strada Sălciilor să capete o pâine.
De câteva zile de când se resimte oraşul de mobilizarea şi rechiziţionarea alimentelor de către germani, mă frământă gândul să deschidem cantine pentru populaţia săracă. La spital nu mai putem face nimic.
Lily Fălcoianu, care acum are direcţiunea, ne spune să nu mai revenim, căci aducem ura asupra lor prin numele ce purtăm. Dânsa nu face decât să-i laude, să le spună că românii sunt toţi hoţi, bine că pun germanii regulă în ţară. Un băiat, Ion, pe care-l creşte, fiindcă a descoperit un mare talent de pictor la el — o mustră mereu şi îi este silă când o aude vorbind astfel de[spre] ţara ei. Eu însămi, cu toată iubirea ce am avut-o până azi pentru ea, o evit constatând cât de puţin simţ românesc are.
Dar nici de cantine nu ne putem apuca. Suntem prea deocheate ca să nu periclităm şi această operă. Că vrăjmaşul are ură împotriva familiei Brătianu, aceasta mă mândreşte. Ceea ce mă răzvrăteşte însă este să văd alături de ei pe românii germanofili, care pun deasupra iubirii de ţară ura pentru adversarul politic. Cum mai pot exista partide politice în timp de război?
P. Carp spunea mai deunăzi că [modul] cum au fost trataţi internaţii din Ialomiţa ne-a făcut de ruşine în faţa Europei şi că, deci, bine au făcut germanii de au închis pe români. La minister, unde se întrunesc germanofilii şi îşi petrec vremea, vorbind de rău pe compatrioţii lor şi lăudând pe asupritor, au ajuns în aşa grad de inconştienţă încât au dezgustat şi pe germani. Unul chiar spunea deunăzi:
— Mă dezgustă românii aceştia care se ploconesc în faţa noastră, a vrăjmaşului. […]
