«Cum se poate naște ceva din propria sa opoziție, se-ntreabã pelegrinul de la Sils-Maria – de exemplu, adevãrul din eroare? Sau voința de adevãr sã se iște din voința de a greși? Sau acțiunea gratuitã din cea interesatã? Sau pofta sã se nascã din curata, solara contemplare a înțeleptului?»

Sau, mai jos:

«Credința filozofilor metafizici este tocmai credința în opoziția valorilor. Dar… ar trebui, de fapt, sã ne îndoim dacã existã astfel de opoziții.»

Cu astfel de fraze, cu un asemenea mod de a gândi își începe Nietzsche cartea sa Dincolo de bine și rãu, respingând nu numai pe «filozofii metafizici», dar și un anume mod de a gândi, o anume «simplitate a contrariilor». Nouã, autorilor «nedogmatici», ne «convine» un asemenea mod de a gândi, «noi» cei care ne «revoltãm» în arta noastrã contra «învechitei» și «falsei» tipologii «clasice», cea de dinainte de Dostoievski. Dacã nu existã o netã «opoziție a valorilor» atunci, cu siguranțã, conchidem noi, nu existã nici una a «caracterelor». ªi aceasta nu înseamnã numai cã «o unitate moralã își conține contrariile», dar cã, urmându-ne raționamentul nietzschean pânã la capãt, au murit sau trebuie sã moarã definitiv, în arta romanului, personajele pozitive și cele negative, indiferent cã le punem, aceste «realitãți», între ghilimele sau nu.

Sigur, existã revoluții, mai ales cele «morale» sau «artistice», care dãinuie alãturi de «starea învechitã de lucruri», existã mai multe «cãruțe» care trag la înaintarea lentã a istoriei sau, altfel spus, «vechiul» își are propria sa inerție, propria sa credibilitate. Am zice, ca sã glumim puțin, propriul sãu «electorat», adicã acel cerc larg de cititori, obișnuiți sã «schematizeze» existența, încã «rãsfãțați» sau încã «contaminați» de «virusul» fermecãtor al basmului, de justiția sa «imposibilã», utopicã, de eroii sãi trași în tușe «expresioniste», în culori foarte-foarte roz sau foarte-foarte gri-negru.

Proza modernã sau, dacã vreți, cea post-modernã, nevrând sã se mai încurce cu asemenea «chichițe», a decis pur și simplu moartea personajului literar! Așa cum pictura, de la Kandinski încoace, a decis, la modul autoritar, evacuarea din careul de pânzã a desenului, a figuralului și, mai ales, a figurii umane. Sau muzica, eludarea frazei melodice, a contrapunctului și armoniei, cum o înțelegeau Bach și Schubert, propunându-ne doar «stãri», secvențe, sunete ce flirteazã cu zgomotul etc., în propensiunea continuã a «artei spre progres»!

La fel, se pare, se-ntâmplã lucrurile și în filozofie, «nimeni» nu mai are «curajul» de a aborda «principiile», «der Satz vom Grunde», cum o spunea Schopenhauer. Ea, filozofia, se pare, e contaminatã de propriul ei limbaj, de sociologie, de psihologie, incapabilã nu numai de a-și gãsi «un public», dar și incapabilã de a-l forma – cum a fãcut-o marea școalã a romanului secolului al XIX-lea! Fațã de secolul anterior, cel pe care tocmai l-am pãrãsit, se pare cã avea o oroare profundã de orice «consistențã», de orice coherențã fundamentalã, ca o fugã de «propria-i imagine», un Narcis vindecat de sine sau, mai grav, un Narcis ce sparge sau murdãrește oglinda apei. Un subtil bolnav neurotic ce se întâlnește urât, ce se crede sau vrea sã se creadã astfel în orice «reprezentare a sa». O goanã disperatã dupã «realism» sau, mai exact, un refuz al «realismului în artã», al oricãrei mimesis. Poate totul a început cu celebrele «Domnișoare din Avignon», când Picasso nu a mai vrut sã picteze figuri umane, ci «stãri ale sale» sau «ale lor» sau ideea de «polimorfie», de coexistențã a stãrilor și senzațiilor, stãrile «indicibile» și «tiranice» ale «artistului modern», asaltat, printre altele, mai știi, de apariția artei fotografice, a portretului fotografic…?!

Ca și Dostoievski, strictul sãu contemporan, Nietzsche a radicalizat filozofia, insurgindu-se nu numai contra «metafizicii unui Hegel, chiar și Kant, dar și contra gândirii sistemice, deși, din „colțul“ nostru contemplându-l, nu ne putem împiedica sã nu-l citim, simțim, gândi decât ca pe un «sistematic», în ciuda «eseismului» sãu formal, a artei sale parabolice în «Așa grãit-a Zarathustra». Sistemul la Nietzsche anunța nu numai «noua gândire filozoficã ce „va sã vie“, dar și… noul roman! Evident, nu revolta parodicã și sterilã a unui Robe-Grillet, ci acel roman ce va trebui sã-l continue pe cel «clasic și ilustru» dacã e posibil, ca niște giganți precum Balzac sau Tolstoi sã poatã fi «continuați».

Astfel, credem noi, «noul și revoluționarul» roman nu va mai încerca sã facã «concurențã stãrii civile», cum se spunea «așa frumos!» odatã, ci se va structura, credem noi, în ciuda libertãții și «libertãților» sale, în jurul unor «teme obsesive». Respectând principiul sumar enunțat de Nietzsche în capul acestor rânduri și aplicându-l asupra vastei și complicatei «științe a tipologiei». Oare nu e structuratã întreaga gândire nietzscheanã în jurul unor astfel de teme, ce tocmai, prin recurența lor obsesivã, ca niște leit-motive muzicale, de fapt prin «luminarea» lor succesivã dintr-o mereu nouã angulație, creeazã structuri, o singurã și vastã structurã, ca o pãdure de sticlã ce absoarbe toate sunetele din care vibreazã arborii ei «dezlãnțuiți și melodici»?!

Dar, care vor fi pentru «viitorul romancier» temele sale «obsesive», acele «veșnice întoarceri» sau «supraomul» sau «voința de dominare, de putere»?!…