În ajunul unei crize ale cărei vaste proporții, minți premonitoare le intuiseră la timp, chemându-și contemporanii să apere decis și solidar o civilizație grav amenințată, încercând să o definească la congresul internațional de studii asupra Europei, organizat la Roma în noiembrie 1932, Nicolae Iorga o configura ideal nu ca pe un complex de pământuri de căutat pe hartă, ci ca pe un tărâm al spiritului, populat de ființe care creează lumina și o iradiază. Erau considerați de el, dimpotrivă, ca non-europeni, pasivii care tolerează uzurpările în numele numărului.
Discursul despre Europa de care vorbeau și atunci foarte mulți, pretinzându-se preocupați de destinul ei, se articula motivat diferit de acela care avea să prezideze, de exemplu, elaborarea planurilor din timpul războiului pentru Europa de după război sau, îndeosebi, dezbaterea imediat postbelică, atât de determinantă în transformarea proiectului european din utopie a unor precursori privilegiați, în program politic la ordinea zilei.
În timp ce obiectul final prevalent în soluțiile preconizate în comunicările prezentate la Roma, rămânea acela de a-i conserva continentului poziția centrală și dominantă în lume, în planul civilizației, al politicii și al economiei, inclusiv prin autopropuneri de candidaturi noi la hegemonie, discuția post -1945 se desfășura gravă în jurul creării premiselor unei Europe, potențial unificabile în întregimea ei, supraviețuitoare, divizată, autodistrugerii la care fiii-inamici o condamnaseră prin dilacerațiile naționalismelor și rasismelor exasperate și furibunde.
În această fază, națiunea, înțeleasă în motivațiile ei ideale ca o conștiință a unei entități umane, legată împreună nu numai sau nu neapărat numai de conotațiile limbii, nu era negată ca realitate istorică și actuală, dar ea înceta să mai fie acceptată ca divinitate supremă, tentată să ignore comunitățile mai vaste: Europa, umanitatea.
Și, în cercetarea istoriei formării ideii și conștiinței unei comunități de civilizație, în 1943-1944, pe când pe străzile Milanului bocăneau încă pașii neprietenoși ai patrulelor naziste și ai brigăzilor negre, într-o aulă universitară, Federico Chabod le ilustra tinerilor, într-un demers paralel aceluia al europeanului Iorga, uriașă victimă tragică a non-Europei, cum în gestația conceptului de Europa și a unui sentiment european, factorii culturali și morali avuseseră în perioada decisivă a ei, preeminența nu numai absolută dar chiar exclusivă.
Ștefan Delureanu
Există persoane demne de toată lauda care se gândesc să facă din Europa diplomatică, aceea care ne reamintește timpurile Tratatului de la Viena, ale lui Napoleon al III-lea și ale lui Bismark, o realitate, una din puținele realități ale acestei triste perioade a noastră, în care aproape orice interes, orice principiu, orice sentiment în stare să reunească între ele națiunile lumii au dispărut.
Dar pentru a putea face ceva din Europa, e necesar întâi să știm și atâția n-au știut-o niciodată sau știind-o, au uitat-o ce a fost Europa încă din vremurile îndepărtate când cuvântul era folosit pentru prima dată; și apoi să cercetăm unde ar putea fi căutată această Europă care se încearcă să fie unificată diplomatic, faute de mieux.
Pentru vechile popoare orientale ce trăiau în țările unde soarele răsare, adică în Asia, prin cuvântul Europa se înțelegea tărâmul unde soarele apune. Lumina, în partea lor; în partea noastră, întunericul, tenebrele, Arip, un cuvânt de pus lângă acel obscur Erebus al mitologiei grecești. Într-adevăr, neputând muta și mai spre apus soarele în declinul său, nu mai era altceva de făcut decât să fie coborât sub pământ, în întunericul absolut al fantasmelor umane și al condamnărilor eterne.
Firește, țara cea «neagră», întunecată, era în același timp, aceea în care și mintea umană era întunecată. Europa și lipsa de civilizație însemnau același lucru.
Cum oare termenii s-au răsturnat și mișcarea spiritului uman s-a desfășurat în sens contrar celui al soarelui, tatăl oricărei vieți a noastre?
Grecia, mândră de libertatea sa umană, ea care îi coborâse pe zei la nivelul oamenilor, atribuindu-le întâmplări legate de destinul pământesc, n-a îndrăznit niciodată să considere Orientul, de la care primise inițierea și trăise toate principiile religiei, literaturii, științei și artei, ca pe o lume înapoiată; nici nu l-a numit vreodată «barbar» deși cuvântul «barbar» însemna doar popor a cărui limbă nu poate fi înțeleasă.
Ea n-a opus niciodată ceea ce preluase de la Orient la ceea ce adăugase ca propriu progresului speciei noastre.
Sentimentul lui Herodot în fața acelor imense tărâmuri de lumină arhaică a rămas element esențial al gândirii elenice, chiar și după sfârșitul războiului contra perșilor război, să ne înțelegem, nu al unei națiuni împotriva alteia, ci unul pentru autonomia orașului (polis) contra imperiului universal și divin, care, în esența sa a rămas totdeauna deasupra tuturor.
Când, de la Grecia s-a trecut la elenism, dacă grecii i-au transmis acestuia limba și sentimentul civic pe care viața politică a orientului solemn și fatalist, nu-l cunoscuse, din orient a venit, la rândul său, valoarea religioasă, conceptul monarhic, autocratic, conștiința necesității de a stabili organizări sociale și morale care îi lipsiseră spiritului grec înainte de cucerirea lui Alexandru.
Acea «barbarie», înțeleasă în sensul dat de noi termenului, grecii o vedeau, mai curând, în regiunile slab populate și încă neexplorate ale peninsulelor mai occidentale și din centrul păduros și mlăștinos al continentului, ce nu li se prezentau lor, stirpe de mare, tallasocrată, ca o entitate geografică determinabilă.
Dacă Roma care de la umilele sale origini s-a înălțat la spiritul mondial, ar fi urmat mereu direcția primelor ei secole, cu adevărat tipice și ale sale, s-ar fi putut prezenta de la începutul cuceririlor ca o creație a Occidentului, a unui Occident terestru, continental, opus Greciei mediteraneene, îndreptată întotdeauna printr-o bună jumătate a ei înspre Orient, leagănul civilizației sale.
Dar Roma a adoptat pentru sine, și ca urbe și ca grup uman, ceea ce fusese idealul magnific al lui Alexandru, luat ca model și de Hannibal, ca personalitate și ca general al patriei sale cartagineze.
Roma s-a orientalizat, iar prin opera legiunilor sale a devenit moștenitoarea Seleucizilor și Ptolemizilor, care, la rândul lor, fuseseră absorbiți de lumea orientală asiriană și faraonică.
În schimb, le-a rămas romanilor ceva din origini. Aici, cuvântul «popor» avea un sens. Însemna inițiativă până la arbitrar, liberă mișcare până la revoltă, solidaritate instinctivă în loc de antice tradiții sacre al căror caracter să fie intangibil.
Se prețuia nu atât conservarea cu grijă a tot ceea ce fusese făcut și «consacrat», cât, mai curând, opera nouă, progresul. Și nu progresul grecilor, care reclama, întâi, conceptul filosofic, formula abstractă, devenită apoi idee-forță, cât acel ceva neașteptat, inedit, care iese din fondul însuși al unei vieți naționale concepută în multipla ei integritate.
Așa a vrut Augustus, să impună ideea occidentală, europeană, Orientului învins de două ori în coalițiile formate în jurul lui Pompeius și Antonius, amândoi cuceriți de Orientul personificat în surâsul acelei doamne regale din Alexandria: simț practic de țăran, muncă disciplinată, domnie discretă a unuia care nu are nevoie de coroană și de pompa orientalilor, simplitate activă, capacitate de progres, dar și datoria de a se adapta vieții, așa cum ea se formează și se desfășoară în opera milioanelor fără personalitate; și, în fine, drept al individului de a se eleva, de a se impune contra oricărei prejudecăți și a oricărei autorități, singurul lucru poate mai mult grecesc decât roman, pe care Roma a dorit să-l păstreze.
Creștinismul a trebuit să se împartă între cele două mentalități. Pentru Occident a fost moștenitorul Romei lui Augustus, a fost ceea ce Roma însăși fusese. Credincioșii cântă și ei în biserică. Preotul e liber în fața episcopului, alesul său. Limba poporului afirmă o poziție specială a ei față de cea literară. Altarul e deschis privirilor tuturor.
Pentru Orient, sacerdotul poartă coroana regilor-împărați. Sacra sacrorum le e inaccesibilă credincioșilor. Aceștia sunt supuși unei discipline de fier, unitare, în care predomină rituri eterne provenind din păgânism.
În Occident, căruia i se adaugă pe jumătate Romaniile populare de la Dunăre și Balcani: viața mereu schimbătoare a formelor, elan al ideii spre culmi tot mai înalte.
În Orient: conservare și continuare netulburată a vechilor lucruri venerabile, atitudinea prezentului mereu egal, între pereții de porfir al mormintelor magnifice.
Cu dezvoltarea unui Ev Mediu plin de mișcare, de agitații, de tulburări, de sânge și de glorie, Occidentul s-a menținut mereu creator, chiar dacă uneori el a trebuit să dea înapoi; în timp ce orientalii se păstrau în impunătoarea lor imobilitate. Pentru Occident, efortul elanului său valora mai mult decât fericirea existenței, venitul dobândit prin muncă fiind prețuit mai mult decât contemplația care se complace cu propria-i sărăcie, ținând ochii îndreptați către lucrurile eterne ce nu se schimbă.
Au venit apoi diplomații Westfaliei și cei ai secolului al XIX-lea, cu tratatele lor, cu convențiile lor, cu «echilibrul european» instabil al lor, mereu supravegheat, mereu torpilat, mereu refăcut în alte forme.
Ei bine, toți acei care au acest habitus spiritual sunt europeni, oameni ai ferventului Erebus, care nu primește lumină, ci o creează. Ei pot trăi în Australia, în cele două Americi, în străfundurile meridionale ale Africii, dar sunt europeni. Ceilalți, lume pasivă care suportă, acceptă, se sacrifică aventurierilor, forțelor cuceririi sau doctrinelor filosofice egalitariste, în supunerea față de despotism, oricare i-ar fi numele și forma, nu sunt europeni, ci asiatici, orientali.
Pentru că aceștia din urmă sunt atât de numeroși iar disciplina lor e atât de sigură, credința lor în imutabila eternitate e atât de solidă; europenii, pe deasupra națiunilor pe care Orientul le înțelege altfel decât ca pe organisme necesare din grația lui Dumnezeu, abia mai au timpul să-și întindă mâna pentru apărarea comună, dacă nu pentru o cucerire, cu forța și cu spiritul, ale cărui limite sunt acum trasate pentru totdeauna.
În românește de Ștefan Delureanu