A fost un lucru surprinzător că, iată, funcţioneaza telepatia. Şi Ana Maria Zahariade, cu care ne cunoaştem de un număr din ce în ce mai mare de ani, a invocat aceiaşi întâlnire de la începutul anilor 1990 (cred că NEC-ul nu fusese încă înfiinţat) la care mă gândisem şi eu. A fost atunci o discuţie pe aceiaşi temă pe care o dezbatem astăzi, şi ne-am întors cu toţii la întrebarea pusă la începutul acelei discuţii. Un reputat istoric de artă a afirmat fără nici un fel de ezitare că cel mai bun exemplu al producţiei arhitecţilor români de după război este Casa Poporului. O asemenea apreciere poate fi extinsă la domeniul urbanismului, la întregul ansamblu care însoţeşte această a doua cea mai mare clădire din lume în ceea ce priveşte suprafaţa. Au trecut douăzeci ani de atunci şi, cu siguranţă — şi colegele noastre mai tinere au arătat — că optica s-a schimbat foarte mult şi putem, indiferent de generaţie, să privim această epocă cu detaşare dacă nu neapărat cu obiectivitate, curiozitate şi dorinţă de înţelegere.
În perspectiva profesiei de arhitect cred că această formulă consacrată despre perioada comunistă, devenită un loc comun, are o semnificaţie mult prea politizată pentru a înţelege cu adevarat evoluţia profesiei noastre. Şi aş da numai trei exemple care ne privesc pe noi, arhitecţii. În primul rând arhivele institutelor de proiectare, fie ele regionale, judeţene sau centrale, sunt pe cale de dispariţie, tocmai pentru a face să se stingă orice urmă a unei activităţi — bune sau rele — dintr-o perioadă lungă de aproape cincizeci de ani. Al doilea exemplu este cel al studenţilor de la universitatea noastră, care folosesc de multe ori fără echivoc formula arhitectura comunistă. În felul acesta respectiva creaţie este foarte bine catalogată, pusă într-un loc anume şi se consideră că acolo trebuie să rămână. Şi în fine, al treilea lucru, ţinând de domeniul urbanismului, l-am constatat după o experienţă de mai mulţi ani la Ministerul Culturii, unde am putut observa că aproape toate studiile istorice de fundamentare pentru PUZ-uri sau PUG-uri ignoră perioada comunistă, adică se opresc pe la sfârşitul celui de al doilea război mondial şi după aceea continuă cu momentul de după 1990. Cu alte cuvinte, este un fel de gaură neagră despre care nimeni nu ştie nimic sau nici nu e curios să afle.
Şi totuşi este o perioadă trăită de mai multe generaţii, care a însemnat fără îndoială o evoluţie a întregii ţări, bune sau rele, o creştere, o schimbare în raport cu situaţia de dinaintea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Din punct de vedere istoric, aş spune că este un strat care s-a aşezat peste cele anterioare, istorice şi ele. Şi că peste acest strat al perioadei postbelice începe să se aşeze, să se aştearnă încetul cu încetul, stratul perioadei de după 1990. Din punctul meu de vedere, perioada postbelică ar trebui privită din această perspectivă, pe care francezii o numesc de longue durée, iar italienii îi spun foarte frumosil tempo lungo. Cred că această idee a rezistenţei unei localităţi în timp trebuie să ţină seama de absolut toate perioadele prin care a trecut localitatea respectivă. […]