NICOLAS CAVAILLES Cioran traducător al lui Valéry: antitextul

Cioran mărturiseşte că a fost determinat să schimbe definitiv limba în care scria în timpul traducerii lui Mallarmé: absurditatea acestui efort este cel care l-a făcut să se înhame brusc la redactarea volumului Précis de décomposition (Tratat de descompunere, ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, N.T.), prima sa carte în limba franceză. Fragilele manuscrise ale acestor traduceri din Mallarmé, dar şi din Valéry, Chamfort sau Benjamin Constant sunt dovada dificultăţilor reale (ştersături) ori chiar a lipsei unor soluţii (lacune) ce anunţă abandonul. Trebuie să recunoaştem că această activitate de traducător a jucat un rol în geneza Tratatului, pentru că, după spusele autorului, una nu ar fi avut loc fără cealaltă: aceasta a fost scânteia ce a provocat explozia francofonă, picătura de apă ce a făcut să dea pe dinafară paharul limbii române. Propunem aici să considerăm aceste traduceri drept antitextul Tratatului.
Prepoziţia anti în greacă veche poate să însemne: în faţa, în loc de, în schimbul sau împotriva. Aşadar, aceste traduceri mergeau, cel puţin în ochii lui Cioran, împotriva interesului său literar (româna nu se vorbea la Paris, iar Cioran nu se simţea înzestrat pentru acest tip de îndeletnicire), adică împotriva cărţii pe care urma să o scrie, împotriva înclinaţiei scriitorului de a avansa în plan literar. În loc de a continua să se intereseze de limba franceză şi de literatura francofonă ca român şi vorbitor de limbă română, Cioran decide, aflându-se în centrul acestei perspective, să renunţe la limba maternă şi să scrie în franceză: el abandonează traducerile laborioase în schimbul unei cărţi noi, într-o limbă nouă. În faţa creaţiei româneşti, în limba română, se naşte creaţia franceză, în limba franceză; rănit de aceste imposibile traduceri, Cioran le întoarce spatele. La o reeditare a cărţii va povesti: „Tratatul a fost o explozie. Scriindu-l am avut impresia că am scăpat de un sentiment de apăsare pe care nu l-aş mai fi suportat mult timp, trebuia să respir, să izbucnesc” . Noi numim aşadar antitext scrierile sub a căror presiune Cioran a izbucnit, lăsând neterminate acele traduceri fără soluţie. Cazul este cu atât mai complex cu cât acest antitext şi textul sunt separate de o prăpastie lingvistică peste care Cioran nu păşeşte direct, dimpotrivă, pare că ar înainta cu spatele: dacă traducerea din română în franceză, ca act de scriere în franceză, poate fi considerată deja o creaţie în noua limbă , atunci Cioran, deşi traduce din franceză în română, este condus totuşi, chiar în mod mai violent, spre a crea în franceză.
Schizofrenie, pierderea identităţii, sfâşiere – amestecul limbilor şi al referinţelor culturale în care se scaldă traducătorul, totul îl împinge spre contradicţie, spre ruptura interioară. Realul este pretutindeni ţinut la distanţă, teatral: „Drama omului rupt în două este obişnuinţa de a trăi pe o scenă dublă, şi chiar când îşi regăseşte ţara natală, aceasta nu i se mai pare reală şi devine suportabilă numai dacă se transformă într-un loc de trecere spre cealaltă ţară, la rândul ei înfrumuseţată de nostalgie, ca orice univers teatral”. Naïm Kattan descrie cu precizie ce se întâmplă la Dieppe, în timpul traducerilor din Mallarmé: Cioran, care scrisese deja în franceză, nu mai poate suporta limba română decât transformând-o într-un loc de trecere ; fără să-şi dea seama, el revine la limba română pentru a se consacra numaidecât, cu mai mare ardoare, limbii franceze. Româna îşi pierde calitatea de limbă naturală, nu mai funcţionează de la sine, ca de altfel nici franceza; iar Cioran ne dă de înţeles că mediul care îl înconjoară, contextul, este cel care îl conduce spre limba franceză – româna nefiind cunoscută de nimeni la Paris.
Antitextul joacă astfel un rol în geneză, cel puţin la început. Iar dacă traducerile făcute la Dieppe sunt scânteia ce aprinde praful de puşcă, atunci cei opt ani de exil şi de coabitare a limbii române cu cea franceză sunt dâra lăsată în urmă de acest praf: opt ani de literatură făcută înaintând cu spatele, de reţinere, altminteri greu acceptată (George Bălan arată că perioada exilului este, dintru început, marcată de o întunecare a gândirii cioraniene şi de o exacerbare a virulenţei sale formale). Din clipa în care Cioran s-a exilat în Franţa, întreaga lui literatură scrisă în română devine antitextul unei viitoare literaturi care nu şi-a găsit încă limba de exprimare sau care nu a îndrăznit să o recunoască: dacă publică Le Crépuscule des pensées5, şi anumite fragmente din Breviaire des vaincus şi din Divagations (Razne), el păstrează în schimb la sertar – desigur într-o epocă tulburată de război şi de ocupaţia nazistă – textul De la France: semn de îndepărtare de cititorul român căruia Cioran îi refuză lectura descrierii ţării de exil şi semn de consideraţie faţă de cititorul francez, nu ca cititor vizat ci ca unul ghicit, imaginat, posibil, interzicând tacit publicarea lucrării, chiar şi în România, tocmai din cauza perspectivei sale româneşti – la ce bun, cum să judeci dinafară ?
Recurgem, oare, aici, la acelaşi tip de reinterpretare ca Alain Paruit când traduce Îndreptar pătimaş („bréviaire passionnel”) prin Bréviaire des vaincus ? Este uşor de spus că textele româneşti din perioada franceză trebuiau să conducă la Tratat: dar Cioran o spunea deja el însuşi – fără ca aceasta să fie o dovadă absolută a adevărului, deşi merită să fie luată în seamă. Dar mergem şi mai departe cu noţiunea de antitext: Tratatul nu ar fi ceea ce este stilistic, geneza sa nu ar fi fost atât de febrilă, situaţia de enunţare ar fi fost foarte diferită fără acest deceniu de sfâşiere, de ezitare între cititorul român şi cel francez, de confruntare între limba română şi cea franceză. Să comparăm acum traducerea poemului Les Pas de Paul Valéry, cu textul original, din volumul Charmes.

Cioran urmăreşte ordinea cuvintelor şi acordă întâietate sensului în defavoarea metricii, rimelor şi muzicalităţii. (Valéry scrie în catrene regulate, octosilabice, cu rime încrucişate); asonanţele şi aliteraţiile plătesc tribut schimbării limbii. Cioran încearcă să restituie mai întâi de toate primul nivel al poeziei, acela al sensului şi, fără îndoială, nu ajunge să redea ansamblul textului (dacă acest lucru este posibil). Nereuşind să facă auzită pe deplin vocea lui Valéry, reuşeşte el, oare, să se exprime pe sine? Citind, am spune că nu: Cioran îşi face auzită vocea doar prin sintagma „veghii mele ” ( „ma veille”, prin care traduce „ma vigilance”) scăpând, oarecum, de constrângerea altruistă a traducătorului. Enunţiatorul lui Valery este definit prin „vigilenţa” sa, termen care trimite nu atât la insomnie (în franceza veche), cât la o neîncredere raţională faţă de lumea exterioară, neîncredere demnă de Domnul Teste, în timp ce enunţiatorul cioranian se dispersează într-o eternă veghe, insomnie întoarsă către interiorul conştiinţei – temă cât se poate de proprie lui Cioran – şi mai puţin spre lumea exterioară. Traducătorul profită de această ocazie bună pentru a-şi însuşi puţin textul, printr-un joc etimologic (cuvântul latin „vigilare”) însă, fără îndoială, insuficient. Prea supus, prea diplomat, Cioran se sufocă; obsedat de propriul ego, de propria-i scriitură, el nu se poate mulţumi cu tăcerea umilă a traducătorului. Traducerile sunt, contrar intertextului, un spaţiu iremediabil de depersonalizare; în timp ce citatele sunt în acord cu conflictul intern al autorului, antitextul exclude traducătorul, şi a fortiori, scriitorul care stă la pândă în spatele traducătorului. (Scriitorul îşi va lua revanşa.)
Aşadar, aici, aplombul autorului ce îşi asumă deplin textul se opune timidităţii traducătorului. Eşecul acestor traduceri este acela al unei schizofrenii amabile, eşecul altruismului discret şi al complicităţii politicoase, pe care dificultăţile monstruoase ale exerciţiului le-au torturat prea mult. Este eşecul exteriorităţii, al timidităţii: „sfială”, „timiditate”, pagina tradusă din Benjamin Constant (Adolphe) se concentrează pe aceşti termeni. Cât despre Mallarmé, căruia Cioran îi consacră cele mai multe eforturi ca traducător, el este amintit o singură dată în Tratat, în capitolul „Hantise de l’essentiel”(Obsesia esenţialului N.T.):
„Artistul ce, exasperat de sărăcia cuvintelor, renunţă să-şi mai scrie poemul, prefigurează deruta spiritului nemulţumit faţă în faţă cu tot ce există. Incapacitatea de a alinia elementele – la fel de lipsite de sens şi de savoare ca şi cuvintele care le exprimă – duce la revelaţia vidului. Astfel, versificatorul se retrage în tăcere sau în artificii de nepătruns. În faţa universului, spiritul prea exigent suferă o înfrângere asemănătoare cu cea a lui Mallarmé în faţa artei. E panica trezită de un obiect ce nu mai este obiect, pe care nu-l mai poţi mânui, căci – ideal – i-ai depăşit marginile. Cei care nu rămân înlăuntrul realităţii pe care o cultivă, cei care transcend meseria de a exista trebuie sau să se adapteze la neesenţial, să dea îndărăt şi să-şi ia locul în farsa eternă, sau să accepte toate consecinţele unei condiţii separate, care este inutilitate dacă o priveşti sau tragedie dacă o înduri.” (Tratat de descompunere, în româneşte de Irina Mavrodin, ed. Humanitas, 1992, p.127 N.T.)
Începutul acestui citat ne reaminteşte povestea spusă de nenumărate ori de autor a felului în care a învăţat limba franceză (expresia „aligner les mots”∕„a alinia cuvintele”, N.T. ∕ evocă foarte limpede comentariile lui Cioran asupra acestei limbi, a rigidităţii sale, a rigorii pe care o pretinde, fiecare cuvânt părând că nu are decât un singur şi unic loc potrivit în frază), precum şi tematica prezentă în tot Tratatul – relaţia centru/periferie. Mallarmé apare drept întruparea simbolică a dificultăţii de a scrie, de a evolua în limbaj ; această suferinţă a scrierii este marea revelaţie a anilor 1940 pentru Cioran (în limba română cuvintele curgeau în chip natural, inconştient, în franceză totul este cântărit, profund gândit) – revelaţie care are drept corolar pe aceea a eşecului, a solitudinii intelectuale. „Astfel, versificatorul se retrage în tăcere, sau în artificii de nepătruns”: el trebuie „să accepte toate consecinţele unei condiţii separate şi care este inutilitate dacă o priveşti sau tragedie dacă o înduri”: în felul acesta traducerile imposibile devin antitexte ale „artificiilor de nepătruns”, ale „tragediei” Tratatului .
(fragment din Cioran malgré lui. Écrire à l’encontre de soi, ed. C.N.R.S., 2011, p. 185-190)