Valenţa istorică a medicinei este adeseori subestimată într-o epocă în care se încearcă din răsputeri tehnologizarea acesteia într-un hic et nunc continuu. Şi totuşi, nimeni nu va putea vreodată să vorbească despre înţelegerea practicii medicale în afara acestei dimensiuni fundamentale, care este evoluţia ei istorică, odată cu aceea a societăţii.
Istoria medicinei se află de mai mulţi ani în Occident într-un proces remarcabil de transformare conceptuală, pe de o parte determinată de necesitatea societăţii de a aborda noile provocări ale progresului ştiinţific, dar mai ales dilemele etice pe care le implică, iar pe de altă parte, determinată de efortul de a reactualiza idei şi teorii medico-sociale care să individualizeze şcolile medicale naţionale în plan european. Destul de ignorată până în 1989, istoriografia Europei de Est este readusă gradual în actualitate prin contribuţii specifice şi esenţiale. Iar o revigorare a iatro-istoriografiei de la noi trebuie să se concentreze pe dezvoltarea agendelor bio-medicosociale din România, între 1800-1945, cu precădere pe medicina socială, prin înţelegerea evoluţiei politicilor sanitare, a marilor şcoli medicale, dar şi pe teme identitare cultural-naţionale. Din acest punct de vedere, istoria medicinei devine un vehicol al memoriei colective la care medicii, dar nu numai ei, au contribuit din generaţie în generaţie.
Istoria medicinei româneşti a oglindit aceste schimbări sociale prin reflectarea rolului profesiunii medicale în crearea unui stat naţional modern şi sănătos. Predecesorii noştri au urmărit crearea unui sistem sanitar modern, prin realizarea unei reţele spitaliceşti, prin sisteme azilare, institute de cercetare, catedre universitare, prin care chirurgi, psihiatri, internişti, medici legişti, microbiologi au oferit remedii pentru bolile somatice şi sociale prevalente în România de atunci. Acest proces de instituţionalizare a jucat un rol fundamental în schimbarea rolului social al medicinei de la inventarul unor discipline periferice cu un statut ştiinţific incert la o profesiune cu accentuată propensiune socială, capabilă să ofere un limbaj standardizat care să abordeze problemele medicale şi sociale. Germenii medicinei sociale şi medico-legale moderne apar la noi din iniţiativa lui Carol Davila, iar variabila socială în aprecierea stării de sănătate, prin eforturile lui Iacob Felix, cu 75 de ani înainte de conturarea medicinei sociale ca disciplină ştiinţifică cu statut academic, atunci când, în 1942, ia fiinţă prima catedră de medicină socială la Bucureşti, condusă de Gheorghe Banu. […]
