Fiecare mare creator e unic; multora le recunoaştem „pecetea“ după doar câteva rânduri/sunete/trăsături de penel. Şi totuşi, e greu să ni-i imaginăm ca puncte izolate în istoria culturii. Oricât de singulari ar părea, marii creatori sunt interconectaţi printr-o reţea complexă de fire (linii), alcătuind o paradigmă comună, uneori încadrabilă în epistema unei epoci, alteori transgresând-o. În continuarea aceleiaşi logici, vom observa că în muzica lui Enescu natura nu este privită ca o realitate intrinsecă, ci mai degrabă ca o sumă de elemente (puncte) aflate în permanentă interacţiune cu fiinţa umană. Iar dintre elementele primordiale, simbolul apei traversează, asemenea unei linii întrerupte, întreaga creaţie enesciană. Mai mult, prin cercetarea simbolisticii apei, se reliefează anumite afinităţi elective între Enescu, Blaga, Eminescu şi spiritualitatea tradiţională românească.
Apa este, în majoritatea mitologiilor lumii, elementul primordial care a stat la baza trecerii de la starea de Haos indefinit la cea de Univers ordonat. Unul dintre cele patru elemente ale filosofiei antice greceşti, metaforă a eternităţii şi efemerităţii deopotrivă, apa este percepută ca fiind în continuă mişcare. Aparent, am putea distinge două ipostaze diferite ale elementului acvatic (benefică şi malefică); în fapt, într-un plan mai general, situaţiile în care acest element esenţial pare să ameninţe existenţa vieţii se dovedesc a fi momente de renaştere, de reorganizare, de începere a unui nou ciclu. Simbol al tuturor virtualităţilor, apa este, în mitologiile lumii, substanţa „din care toate formele se nasc şi în care toate se reîntorc. /…/ Apele purifică şi regenerează pentru că anulează istoria.“2 Apa este strâns legată şi de cursul istoriei — fiind folosită din cele mai vechi timpuri pentru a explora şi cuceri noi teritorii —, constituind totodată cadrul acţiunii în multe legende. Prin corelaţia ce se poate stabili între un anumit context acvatic şi diferite stări emoţionale asociate, apa are şi o funcţie lirică.
În muzică, regăsim apa mai întâi ca element auxiliar, alcătuind cadrul sau fundalul acţiunii. Apei i se conferă uneori statutul de element intrinsec şi central al discursului în romantism, tinzând chiar înspre depăşirea condiţiei de element natural şi tatonând personificarea. Însă perioada de glorie, de maximă exploatare a sugestiilor pe care apa, în multiplele sale forme de manifestare, le oferă muzicienilor, este fără îndoială perioada impresionistă, în special creaţia lui Debussy a cărui nouă viziune asupra timpului, apropiată celei orientale, vizează dilatarea clipei, diminuarea vectorialităţii lui Cronos. Iar apa, ce uneşte simbiotic dimensiunea eternului cu cea a continuei prefaceri, este poate mijlocul ideal de a sugera nemişcarea prin mişcare.
[…]