Nu mai era stradă, ci o lume aparte, un timp şi un spaţiu ale cenuşii căzătoare şi ale unei bezne ca de noapte. Mergea înspre nord prin moloz şi noroi, în timp ce alţi oameni alergau pe lângă el, acoperindu-şi feţele cu prosoape sau având hainele şi jachetele trase peste capete. Îşi ţineau batiste la gură. Îşi duceau pantofii în mână ― o femeie avea câte un pantof în fiecare mână ― şi treceau pe lângă el în fugă. Alergau şi unii dintre ei mai şi cădeau, zăpăciţi şi împiedicaţi, în timp ce, în jurul lor, ploua cu tot felul de resturi. Erau şi oameni care se adăposteau sub maşini.

Vuietul încă mai plutea în aer ― tunetul rostogolit al prăbuşirii. Asta era lumea, de-acum. Fumul şi cenuşa umpleau străzile şi răbufneau în intersecţii, dădeau buzna pe după colţuri de clădiri, ca nişte valuri seismice de fum amestecat cu hârtii de prin birouri, care zburau în toate direcţiile, file de format standard cu muchiile tăioase, care-ţi mângâiau faţa ori îţi şfichiuiau urechile, ca nişte arătări dintr-o altă lume în acea dimineaţă sumbră

El purta costum şi ducea o servietă în mână. Avea cioburi de sticlă în păr şi în pielea obrazului, ca nişte bobiţe marmorate, luminoase şi sângerii. A trecut pe lângă o firmă pe care scria „Mic-dejun special“, în timp ce, pe lângă el, alergau poliţişti comunitari şi agenţi de pază, cu mâinile ţinându-şi strâns mânerele pistoalelor, ca să nu-i lovească peste şolduri.

În sinea lui, unde se presupunea că se refugiase, lucrurile păreau îndepărtate şi tăcute. De jur-împrejur se întâmpla tot ce se întâmpla: o maşină zăcea pe jumătate îngropată în spărturi de tot felul, nişte ferestre se făceau ţăndări, din spatele lor izbucneau zgomote, din aparatele de radio se auzeau voci scrâşnite care se minunau de stricăciuni. Vedea oameni care împrăştiau apă în timp ce fugeau, făcuţi leoarcă de sistemele de stropitori din clădiri. Pe stradă zăceau, abandonate la întâmplare, pantofi, poşete şi laptop-uri. Un bărbat aşezat pe marginea trotuarului scuipa sânge. Pahare de carton zburau ciudat în toate direcţiile.

În lumea cea nouă, se mai întâmpla şi asta: nişte chipuri minuscule apăreau la ferestre timp de o clipă, apoi le vedeai dându-şi drumul în gol de la trei sute de metri înălţime. Şi mai erau şi duhoarea constantă a focului de combustibil, care umplea aerul, şi urletul neîntrerupt al sirenelor, care-l sfâşia. Zgomotul plutea peste tot, oriunde ai fi alergat, ca şi cum s-ar fi adunat strat după strat de vacarm în toate direcţiile, aşa că el se îndepărta de zgomot şi se cufunda în el în acelaşi timp.

Şi-apoi, s-a mai întâmplat ceva, rupt de tot ce se întâmpla în jur, ceva ce nu ţinea de-această lume, pentru că era undeva departe, deasupra ei: o cămaşă s-a ivit din fumul de la înălţime ― a văzut-o şi el căzând ―, o cămaşă care se smucea, se răsucea şi aluneca în lumina palidă, apoi îşi relua căderea, plutind în derivă către fluviu.

Oamenii alergau şi pe urmă se opreau ― unii, cel puţin ― şi rămâneau aşa, legănându-se pe loc şi încercând să-şi recapete suflul în aerul încins, prin care răzbăteau când strigăte de uimire, când blesteme şi alte zgomote rătăcite, şi zburau, duse de vânt, o mulţime de hârtii, contracte, CV-uri, porţiuni întregi de afaceri smulse pe ferestre.

Mergea în continuare. Se uita la cei care se opriseră din alergare şi la ceilalţi, care o cotiseră pe străzile laterale. Unii mergeau de-a îndăratelea, uitându-se la toată grozăvia, la toate vieţile chinuite rămase acolo şi la obiectele care parcă nu mai terminau de căzut, calcinate şi trăgând în urma lor cozi de foc.

A văzut două femei care mergeau aşa, cu spatele, şi plângeau, privind în urma lui ― amândouă în şorturi de alergare şi cu feţele căzute.

I-a văzut pe membrii grupului care practica tai chi în parcul învecinat, stând în picioare, cu mâinile întinse lateral aproximativ la nivelul pieptului şi coatele îndoite, ca şi cum tot ce se întâmpla, incluzându-i şi pe înşişi, putea fi adus într-o stare de suspensie.

Cineva care ieşea dintr-un bufet, o femeie cu o mască de praf peste faţă şi o şapcă de baseball pe cap, a dat să-i întindă o sticlă cu apă, dar şi-a tras mâna înapoi, a răsucit dopul şi pe urmă i-a întins-o din nou. El şi-a pus mai întâi servieta jos, ca să poată lua sticla cu apă, fără să-şi dea seama propriu-zis că nu-şi putea mişca braţul stâng, că fusese nevoit să lase din mână servieta, ca să poată apuca sticla cu apă. Trei dube de poliţie au apărut pe după colţ cu scrâşnete de roţi şi au luat-o în plină viteză către zona centrală, cu sirenele urlând. El a închis ochii şi a băut din sticlă, simţind cum apa i se rostogolea pe gât în jos, ducând cu ea praf şi cenuşă. Femeia se uita la el. I-a spus ceva, dar el n-a auzit ce şi i-a dat înapoi sticla, după care şi-a luat servieta de pe trotuar. Apa băută îi lăsase un gust de sânge în gură.

A pornit mai departe. Un cărucior de supermarket stătea în calea lui, nehotărât şi gol. Din spatele căruciorului privea înspre el o femeie care avea capul şi faţa înfăşurate în bandă galbenă de-a poliţiei, cu care se delimitează scena crimei. Ochii femeii, care stătea nemişcată şi se ţinea strâns de mânerul căruciorului, nu erau decât nişte fante subţiri tăiate în masca fosforescentă şi priveau, de fapt, către fumul din spatele lui.

La un moment dat, a auzit şi cea de-a doua prăbuşire. A traversat Strada Canalului şi a început să vadă lucrurile parcă altfel, nu-i era clar cum anume. Nu păreau schimbate aşa cum se schimbă ele de obicei ― străzile pietruite, adică, şi clădirile cu structuri masive. Din tot ce-l înconjura, parcă lipsea ceva şi parcă acea lipsă era cea mai dureroasă. Parcă era ceva neterminat ― ce-o mai fi însemnat şi asta. Parcă erau nevăzute ― ce-o mai fi însemnat şi asta ― vitrinele magazinelor, platformele de descărcare, pereţii pictaţi cu spray-ul cu vopsea. Poate că aşa trebuie să arate lucrurile, când nu e nimeni de faţă, care să le vadă.

A auzit zgomotul celei de-a doua prăbuşiri sau, mai degrabă, l-a simţit din felul în care a vibrat aerul; turnul de nord a căzut şi el, însoţit de un iureş de voci înfricoşate, undeva departe. Turnul de nord a căzut, adică turnul lui.

Cerul era mai luminat aici, unde ajunsese, aşa că putea respira mai uşor. Mai erau şi alţii în urma lui, mii de oameni, care umpleau tot locul disponibil şi formau deja o masă în mişcare, oameni care ieşeau din peretele de fum. El a tot mers, până când a trebuit să se oprească. Realitatea faptului că nu putea merge mai departe l-a izbit brusc.

A încercat să-şi spună, în sinea lui, că era în viaţă, dar o asemenea idee s-a dovedit prea obscură ca să i se fixeze în minte. Nu erau taxiuri şi maşini de orice fel treceau prea puţine, dar la un moment dat şi-a făcut apariţia o dubiţă veche, pe care scria „Electrician Autorizat ― Long Island City“ şi care a oprit pe marginea drumului. Şoferul s-a aplecat către fereastra din partea dreaptă şi a cercetat o vreme ce vedea în faţa ochilor: un bărbat acoperit de cenuşă şi de materie pulverizată, pe care l-a întrebat încotro mergea. Abia după ce a urcat în furgonetă şi a tras portiera după el, şi-a dat seama încotro mersese în tot acest timp. […]