În urmă cu două decenii, una dintre Seratele muzicale realizate de Iosif Sava la televiziune era dedicată lui Paul Klee. Invitat era un alt redactor, Liviu H. Oprescu, unul dintre rarii critici de artă specializaţi la acea vreme în „audiovizual“.
Emisiunea a putut fi reprodusă aici graţie unui manuscris aflat în posesia doamnei Sofia Oprescu. Dactilografiat, acesta ne-a oferit şansa rară de reconstituire a unui moment ce poate fi considerat emblematic pentru metabolismul cultural al anilor ’80.
Entuziasmul lui Iosif Sava şi obstinata lui întreprindere de popularizare a muzicii clasice reprezintă încă un loc comun, chiar şi la mai bine de un deceniu de la dispariţia sa. Iniţiativele sale, atât de binevenite între 1980-1985 (când emisiunea sa a fost suprimată), pot părea azi obsolete, într-o epocă în care accesibilitatea informaţiilor de orice fel a devenit demult o realitate de la sine înţeleasă. Dacă ne întoarcem însă înapoi şi încercăm să refacem vidul de informaţie şi de ofertă culturală din ultimul deceniu al regimului comunist, proiectul cultural al lui Iosif Sava îşi recapătă dimensiunea de urgenţă şi de eficacitate. Din această perspectivă, încercarea sa — obstinată — de a propune interferenţe artistice trebuie şi ea redimensionată. Dialogul artelor, mai bine zis dialogul muzicii cu literatura şi cu pictura ambiţiona să refacă clasicul şi faimosul paragone, conferindu-i mereu alte valenţe. Este evident că pentru Iosif Sava muzica era şi rămânea „regina“ artelor, bucurându-se de o supremă, nedezminţită întâietate. Avea desigur şi argumente: muzica a fost, dintotdeauna, parte a artelor liberale, în vreme ce pictura a avut, până în Renaştere, doar statutul de artă mecanică.
Revenind la textul de faţă, este la fel de evident că opţiunea pentru Paul Klee se constituie într-un argument tot în favoarea muzicii: pictorul care a ezitat atât de mult în faţa unei alegeri existenţiale: muzică sau arte vizuale, care a gândit muzical când picta, devine fără îndoială un „Paradebeispiel“ pentru întâietatea artei sunetelor, pe care a ştiut să le convertească vizual.
Strategia emisiunii din mai 1981 este interesant de refăcut. Iosif Sava l-a invitat pe Liviu H. Oprescu, redactor de televiziune şi critic de artă, dotat cu o sensibilitate şi acuitate vizuală remarcabilă şi cu o opţiune clară îndreptată către modernitate. Era însă mai mult decât atât: ambii erau strategi ai unei cauze culturale pe care se străduiau să o slujească pe „micul ecran“, luând mereu în calcul dimensiunea de adresabilitate. Ei păreau conştienţi de problema audienţei, într-o vreme în care ea se evalua în primul rând cu uneltele de măsură ale propagandei politice. Într-un spaţiu cultural în care sala de concert sau de expoziţie rămânea, în ultimă instanţă, deschisă doar unui cerc restrâns de interesaţi — sau iniţiaţi — , mediul televiziunii oferea — tant bien que mal — un mesaj şi o lecţie culturală cu mult mai mare adresabilitate. Aici trebuie căutat, cred, succesul, impactul şi persistenţa memoriei Seratelor muzicale; şi tot aşa se explică tonul întotdeauna grav şi optimist totodată al lui Iosif Sava: vocea sa inconfundabila a devenit „marca“ unei lecţii fundamentale, al cărei mesaj era accesibilitatea marii muzici, marii culturi europene. Era o lecţie ce se putea livra pe micul ecran, făcând apel la mari muzicieni, la mari interpreţi, care (re)veneau în faţa noastră, în fragmente privilegiate.
Un aforism de Goethe ne reaminteşte că muzicianul doar e om întreg, melomanul, om la jumătate, iar cel ce nu iubeşte muzica, lipsit de umanitate. Probabil că Iosif Sava cunoştea butada; îmi place să cred că l-a călăuzit în neobosita sa întreprindere culturală.
Este la fel de interesant — şi de util — de comparat discursurile protagoniştilor seratei muzicale dedicate lui Klee. În raport cu profuziunea lui Sava, Liviu H. Oprescu a optat — conştient — pentru o remarcabilă economie de mijloace. Comentariile sale sunt concise, având mereu ca prioritate proprietatea termenilor; a recurs pentru aceasta la autori consacraţi — de la Valéry la Arnold Gehlen — construindu-şi discursul pornind de la imagine şi refăcând un Salon imaginar al cărui protagonist era Paul Klee. Faptele biografiei artistice sunt evocate pentru a redimensiona profilul artistului ca erou al lumii moderne. Crezul său artistic este comentat ca parte esenţială a literaturii artistice de la începutul secolului al XX-lea. Lucrările alese cu maximă exigenţă erau menite să refacă acel capitol esenţial al creativităţii lui Klee, în care dimensiunea muzicală este explicită prin teme, dar şi implicită, prin vocabularul plastic.
Dialogul dintre cei doi redactori este şi el simptomatic: Iosif Sava părea a-şi asuma prima voce, el conduce discursul, rătăcindu-se cu voluptate în diverse meandre. În acelaşi timp, îl incită pe Liviu H. Oprescu, îl provoacă, pentru a „scoate“ de la el adevărul picturii: în cazul de faţă, al picturii lui Paul Klee. Iar în această „maieutică“, orice digresiune verbală era permisă şi legitimată de marele exemplu muzical şi vizual. Astfel doar, vorbele se estompau, devenind o simplă „surdină“.
Remarcabil este, în acest context, efortul lui Liviu H. Oprescu de a descifra epitaful lui Klee. Cu modestia pe care cei ce l-au cunoscut au recunoscut-o la el întotdeauna, Liviu a făcut un efort de citire a unui text misterios, fără să recurgă la repere istoriografice, reuşind să formuleze succint esenţialul: „Scris de el însuşi, epitaful lui Klee poate fi interpretat ca o artă poetică“.
[…]