Prezentul volum stă sub semnul recapitulărilor, iar circumstanţialul e aici doar un pretext.
S-au împlinit, în 2012, 90 de ani de la naşterea lui Ştefan Aug. Doinaş şi 10 ani de la trecerea sa în nefiinţă.
Cu Virgil Nemoianu ca preşedinte, colocviul organizat de Fundaţia Culturală Secolul 21 în toamna anului trecut la Academia Română a ignorat tonul festivist; parte din actele sale preluate în primele secţiuni ale acestui număr transmit cititorului — prin prestigiul autorilor şi rigoarea discursului exegetic dublată de noutatea abordărilor — intenţia organizatorilor de a transforma momentul academic în ocazia unei analize a receptării operei lui Doinaş în a doua decadă a secolului 21.
În aceeaşi logică, intervenţiile unor voci prestigioase ale poeziei româneşti — Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu şi mai tânărul Marius Chivu — la evenimentul organizat de Casa Radio, în jurul apariţiei audiobook-ului Doinaş, apare ca o prelungire firească; la fel, un întreg capitol dedicat celor şapte decenii încheiate de la publicarea Manifestului cerchist de la Sibiu. Autorii acestuia, „înzestraţi cu daruri strălucite, erau meniţi unui amar destin“, scrie Ion Vianu într-un tulburător eseu, insistând, ca și Nicolae Balotă, asupra semnificaţiei tragice a „Proiectului Euphorion“, revista la care visau cerchiştii. Dar al „frumosului, temeinicului, solidului Ardeal“ făcut culturii române şi Europei, această „generaţie Doinaş“ — cum o numeşte Ion Vianu — „a fost, mai mult decât oricare alta, aceea care a suferit presiunea şi şantajul, asupra căreia cizma imundă a poliţismului ideologic s-a exercitat mai cu furie. […] Destinul lor are ceva covârşitor. Împotriva lui Euphorion s-a petrecut o tentativă de asasinat. Omorul a eşuat, dar a lăsat urme indelebile pe trupul divinului copil“.
Cerchiştii sunt evocaţi, ca model formator, de mai tânărul Virgil Nemoianu. Opera şi personalitatea cărturarului, devenit el însuşi un reper în spaţiul cultural european şi american, e prezentată în toată complexitatea sa de Solomon Marcus, Sorin Antohi şi Mircea Anghelescu; acestora le adăugăm cuvintele lui Doinaş trimise lui Nemoianu în exilul său american, mesaj care acreditează, de fapt, în persoana prietenului aflat departe, pe cel mai tânăr reprezentant al Cercului: „…erai cel mai recent prieten al meu, repetând — într-o nouă generaţie — miracolul pe care l-am trăit în tinereţe la Sibiu […] legat de mine prin tot ce poate să ofere prietenia şi camaraderia literară“ (Ştefan Aug.Doinaş către Virgil Nemoianu, scrisoare din 3 aprilie 1978).
Un capitol despre succesul la Salonul de Carte de la Paris al revistei Secolul 21, periodicul cultural în jurul căruia organizatorii standului României — ţară invitată în martie 2013 — au organizat dezbateri cu personalităţi române şi franceze, apoi rubricile permanente „Mişcare liberă“ şi „Noi şi oraşul“ încheie acest volum sextuplu. În prima, Geta Brătescu publică ineditul încredinţat de filosoful Jean-Luc Nancy revistei noastre; în cea de-a doua, arhitecta Mariana Celac oferă cititorilor o selecţie semnificativă din actele colocviului ale cărui dezbateri s-au desfăşurat în faţa unei săli arhipline la librăria Cărtureşti.
Iniţiativă a proiectului european ATRIUM şi a Fundaţiei SIMETRIA, moderat de Alexandru Beldiman, evenimentul a reunit arhitecţi şi jurnalişti în jurul temei „Arhitectură şi Urbanism în comunism“.
Dintre numeroasele, diversele conferinţe/intervenţii, am reţinut-o mai ales pe aceea a lui Şerban Sturdza, exemplară prin francheţea incisivă. Pornind de la experienţa personală a unui proiect de arhitect şi continuând o aserţiune a Anei Maria Zahariade, preluată ca motto al dezbaterilor de la Cărtureşti („Formele arhitecturale capătă o neaşteptată autonomie […] în raport cu proiectele politice din spatele lor“ ), Şerban Sturdza insistă asupra unei trăsături psihologice caracteristice sistemului politic autist şi autarhic: „În România este important ca 18.000.000 de locuitori să intre pe intrarea secundară a tuturor instituţiilor, inclusiv a şcolilor primare, pentru că atunci intrarea principală, pe care intră doar o persoană, va deveni importantă. E economic, simplu şi eficient: aşa poţi obţine un popor obedient, care ascultă de un paznic bun la toate!“
Secolul 21