ŞERBAN STURDZA Pomul vieţii

După ce programul pentru spitalul tip din România (300, 700, 1200 paturi) era pe sfârşite, prin anii ’80 a venit rândul unui alt tip de proiect: Centrul de hema­tologie. Toate oraşele — acelaşi proiect. Medicii din Timi­şoara nu erau mulţumiţi de acest proiect şi nici eu, în calitate de arhitect, aşa că am făcut, împreună cu ei, un studiu extins cu variante multiple, în afara programului oficial.

Interesant: opinia medicilor, de fapt, nu conta, trebuia să res­pec­tăm opinia construc­torului, care îşi im­punea politica proprie şi, de ase­me­nea, directiva politică a pre­fectului numit de la Bucureşti (pentru Timi­şoara, un oraş mai greu de guvernat, prefectul era de obicei, fie o rudă, fie un foarte apropiat al familiei Ceauşescu).

Variantele noastre au fost res­pinse rând pe rând. Din nou, intere­sant: propunerile erau prea spec­taculoase din punct de vedere spaţial şi supărau autoritatea de la Bucureşti. Alt motiv pentru respingere a fost o între­bare. De ce această construcţie să devină mai confortabilă decât cea a spitalului, deja reali­zat, unde lucrau somităţile zilei în materie de medicină?

Toate variantele noastre îl includeau pe dona­torul de sânge care făcea gestul bene­vol, era re­compensat cu o masă şi i se recomanda un loc de odihnă înainte de a părăsi clădirea. Din acest motiv, într-o manieră destul de romantică, am adoptat o metaforă şi anume „pomul vieţii“, care era prezent ca obiect în cadrul unei mici gră­dini unde dona­torul de sânge putea să îşi refacă forţele, iar locul constituia de fapt singurul element de respect şi relaţie cu donatorii benevoli. Astfel „pomul vieţii“ a devenit un invariant. Din păcate, proiectul trebuia predat, intrasem deja în criză de timp şi riscam o pedeapsă aplicată per­soanelor rebele: mutarea într-un alt atelier unde se făceau locuinţe tipizate. Cum deja declarasem, în mod public, că nu voi lucra niciodată astfel de locuinţe deoarece le consideram sub standardul admisibil, riscam o ex­comunicare mai drastică, pe care doream să o evit neapărat. Îmi plăcea foarte mult ce făceam şi doream să rămân în acest atelier cu colegii mei.

Am adoptat o soluţie salvatoare pentru scurtă durată: am predat proiectul la timp, în condiţii nesatisfăcătoare — o structură din cadre de beton armat, planşee pre­fabricate şi benzi orizon­tale de ferestre. Nici un detaliu. De fapt, era exact tipul de expresie arhi­tec­turală pe care doream să îl evit, eram teribil de nemulţumit şi speriat, dar nu puteam face mai mult.

Acum, că scăpasem basma curată la IPROTIM, aveam obli­ga­ţia morală faţă de medici şi donatori să rezolv chestiunea. M-am hotă­rât să refac proiectul în întregime ca expresie arhitecturală, fini­saj, aşa că am luat un concediu medical şi, împre­ună cu alte două colege care au făcut ace­laşi lucru, am reluat proiectul. Vă daţi seama ce solida­ri­tate! Am reuşit să facem un alt proiect, care era aproape ce-mi dorisem, în afara regulilor de com­poziţie şi a modei şi pe care l-am dedicat doam­nei arhi­­tect Gibory Delavrancea, pe care o admi­ram foarte mult. De-a lungul carierei făcuse multe locuinţe, dar şi cons­trucţii sanitare, cu foarte multă inteligenţă şi sensibilitate şi cu o calitate arhitecturală remarcabilă. Atunci am preluat şi am stu­diat mai profund arhitectura interbelică şi am hotărât că aici e punctul meu de ple­care. Aşa au apărut fereastra în bow-window, arcele cu deschi­derea mare, finisajul în cără­midă aparentă. Cons­truc­ţia nu a în­ceput imediat, am avut din fericire doi ani de zile să mai pot redacta pro­iectul printre picături. L-am cunoscut pe meş­terul care urma să con­ducă şan­tie­rul şi l-am „corupt“. El conducea punctul de lucru, era inte­li­gent şi dorea să evolueze profesional. Fiind subinginer, făcea facul­tatea de inginerie civilă la seral şi eu i-am pus în faţă o pro­punere: „Dacă tu îmi faci casa aşa cum doresc eu şi nu cum e în dosarul oficial, încadrându-mă în ace­leaşi bugete, atunci eu îţi fac diploma şi ai să devii inginer“. Am făcut acest pact şi chestiunea a mers, însă a fost foarte complicat deoarece co­men­zile de material pe şantier erau altele decât cele din deviz, ceea ce, evident, era imposibil de justificat şi absurd. Am hotărât totuşi să risc, pentru că nu puteam accepta proiectul avizat oficial.

Opţiunea mea a fost pentru a grupa toate funcţiunile în jurul unei curţi interioare aşezate la etajul 1. Astfel obţineam locul cel mai liniş­tit pentru donatori, atât la intrarea cât şi la ieşirea din laboratoarele de colectare a sângelui. Aşa-zisul lux era de fapt locul de reculegere psi­hică înainte de proce­durile prealabile donării de sânge.

Problema mea era, de fapt, dacă pot sau nu să ofer unui om care ce­dează sânge benevol, măcar satisfacţia câtorva mo­mente de reculegere. După ce urci nişte trepte sub o per­golă plantată ajungi în curtea interioară şi des­coperi „pomul vieţii“. Te odihneşti până îţi vine rândul şi, după ce exe­cuţi pro­cedura de donare a sân­gelui, intri în sala de mese şi poţi petrece apoi un scurt timp în aceeaşi grădină. Ambianţa e dife­rită de cea a ora­şului, şi e în mod expres dedicată donatorului.

Vă spun toate aces­tea, pentru că există o diferenţă foarte mare între felul cum vedea administraţia lucrurile, pe de o parte (modul în care îşi servesc medicii pacien­tul, deşi exista o recompensă în bani pentru donatori) şi, pe de altă parte, cum în­cearcă arhitectul să îşi servească clientul. Admi­nistraţia era undeva sus, indiferentă şi puţin îi păsa de aceste nuanţe, pe care eu le consideram esenţiale.

Pentru mine, casa trebuia să fie în natură şi din cauza asta am făcut un soclu şi toată zona plantată este un­deva puţin mai sus, un aşa-zis parc. Clădirea stă pe o jardinieră amplă, mărginită de un para­pet, pe care te poţi aşeza. În felul acesta, ea devine mai prie­tenoasă pentru comunitatea din veci­nă­tate şi poate fi utilizată de mai multă lume.

Bineînţeles că s-a întâmplat ceea ce se în­tâm­plă de obicei: calea principală de acces şi tot parcursul pe care l-am făcut au funcţionat foarte puţin timp (era mult mai greu de controlat, prea „luxos“), aşa că toată lumea a fost obligată să intre pe accesul secundar, intrarea principală a rămas blo­cată şi des­chisă numai pentru oficiali!

Există aici o chestiune psi­hologică pe care am observat-o şi am menţionat-o de mai multe ori: în România este important ca 18.000.000 de locuitori să intre pe intra­rea secundară a tuturor insti­tuţiilor, inclusiv a şcolilor primare, pentru că atunci intrarea prin­ci­pală, pe care intră doar o persoană, va deveni importantă. E economic, simplu şi eficient: aşa poţi obţine un popor obe­dient, care ascultă de un singur paznic bun la toate!

Share This Post