O iniţiativă editorială exemplară
Ne aflăm în prezenţa unuia dintre cei mai importanţi oameni de cultură pe care i-a dat România. Editura Spandugino a venit în întâmpinarea dorinţei exprimate de Virgil Nemoianu şi a decis să publice operele sale, fapt care, sunt convins, se va solda cu o creştere sensibilă în prestigiu al acestei edituri şi cu o mare satisfacţie pentru lumea noastră intelectuală şi culturală.
Unicitatea lui Virgil Nemoianu
M-am ataşat cu deosebire de opera lui Virgil Nemoianu, de personalitatea sa, pentru că rareori am simţit în autori care vin din direcţie literară o capacitate atât de mare de a se situa la întâlnirea cu cei din afara lumii literare. Virgil Nemoianu simte ideile care au un germene de universalitate. În special această idee a secundarului m-a fascinat, pentru că m-am regăsit acolo în foarte multe din preocupările mele.
Dihotomiile, sub semnul întrebării
De fapt am regăsit acolo un lucru care mi se pare esenţial pentru înţelegerea timpurilor pe care le trăim şi anume că ne aflăm într-o perioadă a punerii sub semnul întrebării a tuturor dihotomiilor. A tuturor opoziţiilor binare. Această deplasare a centrului spre periferie, dar mai ales această centralizare a periferiei, deci centralizarea marginii, mi se pare unul din simptomele cele mai caracteristice ale culturii, indiferent de ce cultură anume este vorba: literară, artistică, ştiinţifică etc. Pe urmă am observat la Virgil Nemoianu un lucru care a cam trecut neobservat.
A scos în lume cultura românească
Aş spune că, mai mult ca oricare altul dintre contemporanii săi, Virgil Nemoianu a scos în lume cultura românească, a ştiut să plaseze în context universal istoria, principalele curente de gândire din cultura românească şi să le integreze intr-o prezentare în care ele să facă joncţiunea cu lumea. Exemplu tipic în această privinţă este modul în care el a reluat înţelegerea junimismului maiorescian. A fost un articol capital publicat în urmă cu vreo doi ani în revista Convorbiri Literare. În mod sistematic, în volumele sale publicate în limba engleză, găseşte un loc în care să insereze şi cultura românească. Şi dacă adăugăm la aceasta faptul că el este, dintre toţi oamenii noştri de cultură literară din Occident, cel mai prezent în cultura românească actuală (o rubrică permanentă lunară în Convorbiri Literare; a avut-o, până nu demult, şi în revista Scrisul Românesc, dar este vizibil şi în multe alte reviste), prestaţia sa mi se pare exemplară.
Prima prezentare monografică a structuralismului
Dar lucrul principal despre care vreau să vă vorbesc acum, pentru că aici simt că vorbesc în perfectă cunoştinţă de cauză, este prima parte din această carte: Structuralismul. Am să încep printr-o frază şoc, dar care e adevărată. Cartea cu acest titlu pe care a publicat-o Virgil Nemoianu în 1967 a fost prima prezentare în formă de carte, din lume, a structuralismului. Am privit cu atenţie întreaga literatură. Nu am găsit o carte de sinteză a structuralismului anterioară cărţii lui Virgil Nemoianu. Trebuie să vă spun următorul lucru însă. În 1967 nu existau în lume condiţiile de înţelegere deplină şi profundă a ceea ce este structuralismul. Aceste condiţii au apărut mai târziu, în ultimul deceniu al secolului trecut, continuă şi azi, dar şi bâjbâiala continuă şi vreau să vă spun al doilea lucru şoc.
[…]Sorin Antohi: Aş vrea să fac o prezentare succintă a operei lui Virgil Nemoianu, mult prea întinsă şi variată ca să fie rezumată în zece minute. O caracterizare rapidă, totuşi, s-ar putea încerca. Ce este impresionant la opera lui Virgil Nemoianu şi, dealtfel, în corespondenţa sa, în conversaţiile cu el şi în activitatea sa didactică, e un orizont enciclopedic care acoperă totalitatea ştiinţelor sociale şi umane, susţinut de o curiozitate infinită — poate cea mai frumoasă moştenire a culturii secolului XIX şi a revizitării acesteia în prima jumătate a secolului XX. Ca mulţi intelectuali formaţi în România anilor ’50–’70, Nemoianu a avut parte de profesori din vechile generaţii care fie nu erau (încă) în închisoare, fie tocmai ieşiseră. Nemoianu şi congenerii săi au avut parte de mentori pe care-i întâlneau, din fericire pentru ei, şi în mediul privat, unde purtau conversaţii sincere, astfel încât formaţia lor (o parte formală, la universitate, şi o parte informală, în aceste cercuri de discuţii amicale), a continuat în maniera cea mai impresionantă o tradiţia intelectuală a enciclopedismului din ştiinţele sociale şi umane care se cristalizase în cultura română în secolul XIX şi atinsese în perioada interbelică un nivel într-adevăr european, prin program, conexiuni şi ambiţii. Acesta este legatul principal al operei lui Nemoianu: cuprindere enciclopedică însoţită de dorinţa de a face din toate frânturile enciclopediei o sinteză. Eu cred că el şi alţii din generaţia sa — unii sunt aici de faţă —, care au studiat Literele în anii ’60, ’70 sau chiar în anii ’80, au ales acest domeniu fiindcă nu se mai prea puteau duce spre Filosofie sau spre alte ştiinţe sociale şi umane, puternic ideologizate şi deprofesionalizate. Cu această generaţie s-a petrecut un fenomen ca acela pe care un comentator al lui Schopenhauer îl deplângea pentru Germania: fiindcă Goethe reuşise texte exemplare în toate genurile pe care le abordase, scriind cel mai bun poem filosofic, cel mai bun roman, cea mai bună etc., toată lumea a abandonat literatura şi a practicat filosofia sau un fel de eseism filosofic. În România, spaţiul de exprimare publică al vocaţiei intelectuale enciclopediste se restrânsese în anii ’60–’70 la (altminteri vastul) câmp al literaturii. Din acest motiv, ar trebui să recitim operele aparent de critică literară sau de istorie a ideilor literare în primul rând ca opere de ambiţie enciclopedică în care toate celelalte discipline sociale şi umane — filozofia, teologia, sociologia, ştiinţele politice, antropologia etc. — sunt permanent în subtext şi metatext. În consecinţă, multe din cărţile de valoare ale acelor ani sunt caracterizate pe de-o parte de curiozitate enciclopedică, pe de altă parte de cuprinderea aproape exhaustivă a fenomenelor vieţii spirituale, a vieţii ideilor.
[…]Mircea Anghelescu: Lansarea primului volum dintr-o serie larg selectivă de scrieri ale lui Virgil Nemoianu este prima manifestare efectivă, instituţională şi intenţională, a revendicării şi asumării operei colegilor noştri care, la sfârşitul anilor şaizeci şi la începutul anilor şaptezeci, a exprimat în cercetarea literară românească o nouă orientare şi o altă opţiune decât aceea oficială. Este astăzi evident că primele lor cărţi — între care Structuralismul şi Calmul valorilor ale lui Virgil Nemoianu, reeditate în acest prim volum de Scrieri lansat de editura Spandugino — au dat semnalul unei alte atitudini faţă de textul literar şi unei alte gândiri decât aceea oficială, rudimentară în metodele şi obligatorie în dogmele ei. Cu toate filtrele ideologice şi administrative, în jurul marilor profesori precum Al. Rosetti, Tudor Vianu şi Mihai Pop, sau al unor reviste ale Uniunii scriitorilor, precum România literară condusă de Geo Dumitrescu, s-au grupat atunci tinerii cei mai străluciţi ai generaţiei mele şi au făcut, cu oarecari precauţii, cu umor dar şi cu o indiscutabilă originalitate, un alt fel de critică literară, de antropologie, de semiotică. O parte dintre aceştia au plecat curând în străinătate şi au continuat acolo o activitate care a făcut şi face cinste filologiei bucureştene şi româneşti în general: alături de Nemoianu, Toma Pavel, Matei Călinescu, Sanda Golopenţia, Sorin Alexandrescu şi alţi câţiva, au publicat în anii şaptezeci-optzeci în Statele Unite, în Franţa sau în alte locuri mai prielnice cărţi care au marcat o dată şi au impus numele lor în teoria literaturii, în literatura comparată sau în filosofia culturii.
Obligându-i să plece, sub ameninţarea unui dogmatism în expansiune după o scurtă perioadă de aparentă acalmie, autorităţile n-au făcut decât să înlesnească vizibilitatea internaţională a acestor tineri, ajunşi profesori la universităţi de prestigiu şi autori ai unor cărţi care au făcut epocă. Cărţile lui Virgil Nemoianu înscriu astfel, într-o bibliografie impresionantă, câteva opere care au introdus o nouă viziune a fenomenului literar în discuţia unor teme consacrate. Nu este întâmplător şi este aproape ironic faţă de acel trecut că seria de autor de la editura Spandugino începe cu o carte despre structuralism care vorbeşte destul de puţin despre structuralismul anilor ’60 şi mai mult despre structurile gândirii şi ale unor ştiinţe care se situează în acest spaţiu umanist, altfel decât în dogma marxistă, şi cu un volum de eseuri care anunţă multe dintre ideile îndrăzneţe şi teoriile generoase de mai târziu, apărute în Îmblânzirea romantismului, Teoria secundarului sau Triumful imperfecţiunii. Vârsta de argint, care lărgeşte cu idei importante cadrele trasate în Taming of Romanticism, între ele şi imposibilitatea („imperfecţiunea“) idealului romantic ş.a.m.d.. Multe dintre aceste idei novatoare se regăsesc comentate şi structurate, aşezate practic într-un sistem explicit care gândeşte literatura europeană, uneori pe cea est-europeană anume şi pe cea română odată cu aceasta, într-un ciclu de conferinţe ţinute la Universitatea Central Europeană de la Budapesta acum vreo zece ani. Ele au fost adunate apoi şi publicate într-un volum care se numeşte Imperfection and Defeat, carte a cărei traducere se impunea de mult.
Între concluziile acestor cercetări pe care le prezintă conferinţele din volumul citat sunt multe cu o bătaie mai lungă decât aceea referitoare la spaţiul concret al literaturii sau al culturii din estul Europei. Ele pun problema unui alt motor al progresului acestei societăţi, unei alte etici care o coagulează şi o împinge înainte, decât aceea protestantă, invocată de Max Weber acum o sută de ani pentru a explica structura societăţii occidentale. Este vorba de o etică a educaţiei şi de un mit al progresului pe cale culturală, al unei societăţi structurate piramidal, pe baza competenţelor profesionale, cum încercase să fie un imperiu austriac care a servit ca exemplu diferitelor state naţionale din zonă. Ideea este departe de a-şi fi epuizat consecinţele şi ea este fertilă pentru istoria culturii şi a societăţii româneşti, implicit deci a literaturii. […]