Filosoful şi omul de ştiinţă Basarab Nicolescu, românul care s-a stabilit în Franţa după ce-şi publicase un interesant eseu despre Ion Barbu, este cel care a lansat, cu vreo doi-trei ani în urmă, termenul de transdisciplinaritate (Cf. La transdisciplinarité, Editions du Rocher, Paris 1996): o culegere de articole care abordează teme — scientismul, fizica cuantică, natura, feminitatea, personalitatea, alteritatea, sacrul, educaţia, umanismul etc. etc. — din punctul de vedere al acestei noi… discipline a spiritului. Apropiat al filosofului francez de origine română Stéphane Lupasco (a organizat anul acesta un „Colocviu internaţional Stéphane Lupasco“), el îşi recunoaşte un fel de predecesori în Jean Piaget, Edgar Morin şi Erich Jantsch. Conceptul pe care-l avansează vrea să acopere o nevoie spirituală: aceea „a unei transgresiuni jubilante a frontierelor între discipline“, o depăşire a pluri- şi interdisciplinarităţii. Deoarece cartea lui Basarab Nicolescu se subintitulează „manifest“, nu mă voi ocupa de conţinutul ei, ci de paginile finale (anexa), care se vor a fi o „cartă a transdisciplinarităţii“. Preambulul subliniază creşterea actuală a cunoaşterii, incapacitatea inteligenţei de a da socoteală singură „de dimensiunea planetară a conflictelor prezentului“, pericolul unei tehnocraţii orientate exclusiv spre eficienţă, riscul obscurantismului, inegalitatea sporită între „cei ce posedă ştiinţele“ şi „cei lipsiţi de ele“, pentru a recomanda Primului Congres Mondial de Transdisciplinaritate (Convento da Arrábida, Portugalia, 1994) adoptarea unei carte cuprinzând 15 articole.
